Motto: "Lucrurile mici și cei ce nu le știu, le știu; pe când lucrurile mari și cei ce le știu, nu le știu! " (Dimitrie Cantemir - Istoria Ieroglifică)

Dimitrie Cantemir este, categoric, cel mai strălucit spirit al unei forme de Iluminism bizantin și însumează, fără tăgadă, toate caracteristicile metafizice ale conceptului renascentist italian: L`Uomo universale.

Note biografice

S-a născut la 26 octombrie 1673 la Iași și este fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei și al Anei (născută Bantăș). Tânărul principe învață la Iași, în primii ani de viață, sub îndrumarea dascălului și cărturarului Ieremia Cacavelas și scrie până în 1700 lucrarea Divanul, Metafizica și Logica. Se căsătorește cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Casandra, iar după moartea prematură a acesteia, se recăsătorește cu fiica principelui rus Ivan Iurevici Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia. Moare în Rusia, în urma unui diabet avansat, la 21 august 1723, în localitatea Dmitrovska (azi Dmitrovsk-Orlovski), după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale. În 1935, osemintele i-au fost aduse în țară și reînhumate în Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Istoric, filosof, prozator, compozitor și muzicolog, arhitect, bun cunoscător și transmițător al artelor Orientului, domnitor al Moldovei în anii 1693 și 1710-1711, Cantemir apare în greaua ecuație a spiritualității românești (nenumită încă în vremea lui), pe drumul deschis, cu mai bine de un secol în urmă, de o altă personalitate, de asemenea enciclopedică: renumitul cărturar umanist transilvan Nicolaus Olahus (sau Valahul), nepot de soră al lui Iancu de Hunedoara și fiu al lui Ștefan Valahul, recunoscut și apreciat de Erasmus din Rotterdam, istoric și topograf al Transilvaniei, primul savant, precursor al Școlii Ardelene, care în lucrarea sa Hungaria, publicată în 1536, demonstrează latinitatea limbii române vorbită de populația majoritară a Transilvaniei. Ca și acesta, Cantemir, sub patronajul unei puteri străine, lasă culturii române lucrări fundamentale din care amintim: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldavie (cu harta geografică a Moldovei), Istoria ieroglifică, Vita Constantini Cantemyrii sau Lupta dintre Inorog și Corb. Dimitrie Cantemir a fost ostatic-garant, ca fiu al domnitorului Constantin Cantemir, mai bine de douăzeci de ani, la Istanbul, unde își continuă studiile la Academia Grecească a Patriarhiei din Constantinopol, perioadă care îi prilejuiește cunoașterea lumii musulmane, a muzicii acesteia, a înțelepciunii arabe. A studiat istoria, teologia, folclorul mahomedan, devenind unul dintre cei mai importanți orientaliști de talie europeană.

Dimitrie Cantemir și muzica

Muzician de profil larg (compozitor de vază, teoretician muzical erudit, interpret-virtuoz la tambur şi ney, pedagog talentat), Dimitrie Cantemir este mai bine cunoscut în această ipostază în ţările Orientului - Turcia, Iran, Azerbaidjan, dar şi ale Occidentului - Franţa, Germania sau Italia, decât în Moldova, ţara lui de origine. Aportul fundamental al lui Dimitrie Cantemir la cultura şi ştiinţa muzicală islamică rezidă, întâi de toate, în elaborarea unui vast tratat ştiinţific, care include 450 de piese instrumentale: peşrev şi semâ-î (partea 1) şi 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ-îsi-uri (partea a 2-a).

Creator de notație muzicală

Cărturarul moldovean a elaborat un sistem special de notaţie muzicală, care are la bază literele şi cifrele arabe. Utilizând acest sistem, Cantemir introduce în circuitul artistic european melodii orientale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest sistem de notare s-a folosit în cultura muzicală turcă până la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi nu a fost unul perfect, ba chiar destul de dificil, am putea spune, pentru că acest sistem permitea notarea a doar doi parametri muzicali: durata şi înălţimea, iar intensitatea, și timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin intermediul muzicii notate de Cantemir, europenii au luat cunoştinţă de specificul artei sonore orientale, astfel încât fragmente din culegerile şi compoziţiile lui Cantemir au fost utilizate de către compozitori europeni în opere de influență otomană, pentru a le atribui un colorit specific oriental: Christoph Willibald Gluck a folosit o melodie din culegerea lui Cantemir în opera Peregrinii din Mecca, iar Wolfgang Amadeus Mozart în renumita sa operă Răpirea din serai, în care a aplicat o variantă modificată a Ariei dervişilor.

Creația originală

Moştenirea muzicală originală a lui Dimitrie Cantemir include creaţii în genuri practicate în cadrul societăţii turce: 28 peşrevuri (piesă instrumentală care deschide compoziţia muzicală de anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-îsi-uri (variantă instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2 beste (o piesă vocală de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii, dintre care cea mai cunoscută rămâne Aria dervişilor.

Dimitrie Cantemir manifestă un ataşament aparte pentru muzica instrumentală, deoarece o asemenea simpatie este în genere specifică spiritualiţăţii civilizaţiei islamice. După cum remarcă cărturarul însuşi, " neamul persan şi turc ... în chip obişnuit se desfată cu muzică peste măsură ". Perioada petrecută de Cantemir la Constantinopol (1688 - 1710) a coincis cu perioada când muzica de cameră a salonului era genul proxim ce determina majoritatea manifestărilor de artă din Imperiul Otoman. Prin culegerea și notarea muzicii de atunci, Cantemir și-a extins calitatea de istoric peste veacuri, pentru că muzica, prin vibrația ei, prin emoțiile pe care le trezeste, poate fi un fir care trece prin timp, leagă epocile și permite călătorii în ere demult apuse. Muzica lui Cantemir este ca un muzeu în care vedem interioarele turcești pline de catifele și ciucuri, vedem dansatoarele, simțim mirosul de baclavale și sarailii, prin muzica sa, simturile se trezesc și construiesc imagini din vremi demult apuse și din lumi necunoscute pe deplin.

Cantemir - interpretul

Încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, eruditul şi talentatul moldovean obţine faima de virtuoz al instrumentelor orientale, tambur şi ney, posedând un vast repertoriu de muzică instrumentală. Grație talentului său nativ şi prin contribuţia decisivă a profesorilor săi, el atinge perfecţiunea tehnică în folosirea acestor două instrumente dificile din cultura muzicală turcă. Perioada aflării savantului principe la Constantinopol l-a consacrat şi în domeniul pedagogiei muzicale, care vine să întregească panorama activităţii muzicale multilaterale a eruditului artist. El se implică în activitatea de educaţie muzicală, respectând canoanele didactice statornicite în Orient.

Cantemir, muzica și filosofia

Multe dintre operele lui Cantemir reprezintă o veritabilă enciclopedie pedagogică, în care savantul meditează şi dezvăluie sensul educaţiei morale, intelectuale, civice şi estetice a omului. El oferă, totodată, numeroase cugetări, idei, sugestii, inclusiv unele cu caracter axiomatic, iluminist impulsionat de filosoful german Leibnitz, care îl și sprijină pentru a fi ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În concordanţă cu educaţia sa umanistă şi cu ideile iluminismului european, Cantemir susţine conceptul de civilizaţie, în care se pune în legătură directă progresul social de prosperarea, dezvoltarea bunelor moravuri, a artelor şi a sistemului de educaţie. În lumea turcească, primele " şcoli muzicale " apar în secolul al XVI-lea, iar muzica era una din principalele componente ale procesului de educaţie. La otomani, muzicii i se atribuia o importanţă deosebită în formarea moral-civică a individului, a culturii spirituale, religioase, în procesul de edificare a unei stări de spirit armonioase, menite să promoveze idealurile sociale ale epocii. Prin tot ce a realizat în domeniul componisticii, artei interpretative şi al didacticii muzicale, Cantemir a lăsat o impresie de neuitat în conştiinţa contemporanilor lui, impunându-şi, totodată, personalitatea în cultura orientală, lăsând și o amprentă sonoră clară în contextul muzicii europene de mai târziu.