Dan Ursuleanu (1942-2013), dorind parcă să exploreze lumea de dincolo de cuvinte, a plecat prea repede din viaţă. Poezie, proză umoristică, mai multe dicţionare, chiar şi o enciclopedie, scrise de el, au rămas în întunericul unor sertare. Neastâmpărul unei minţi luminate părea condamnat la uitare. Lumea ideilor are însă nevoie de lumină.

Dan Ursuleanu a iubit, mai presus de orice în viaţă, cuvintele al căror puls a fost congenital cu al inimii sale. Cuvintele, călătorind năzdrăvan prin veacuri şi prin ţinuturi neştiute. Cuvintele de la care voia să afle de unde vin. Cuvintele cărora, vajnic detectiv al etimologiei, le descoperea secretul. Cuvinte scrise, cuvinte rostite. Cele rostite sunt găzduite de fabuloasa bibliotecă de voci a Radiodifuziunii Române.

De-a lungul anilor, Dan Ursuleanu şi-a făcut o misiune din educarea tinerei generaţii. I-a învăţat pe ascultătorii lui să gândească logic prin emisiunea Logicon. I-a deprins a devora, ca şi el, dicţionarele prin Exerciţii pentru acasă. Le-a cultivat interesul pentru umorul de calitate, prin Teatrul de Divertisment. I-a îndemnat să trăiască nonconformist prin Trecem pe recepţie. Să fie inventivi, prin emisiunea Cucerirea imposibilului. Să iubească literatura de anticipaţie şi să aibă curajul să se exprime în încercări literare science-fiction, prin rubrica sa săptămânală difuzată pe Programul III, Radio Biblioteca SF. Realizarea lui cea mai importantă s-a numit inspirat Exploratorii lumii de mâine, emisiune recunoscută astăzi ca fiind cea mai veche producţie radiofonică SF de mari dimensiuni din Europa.

Dan Ursuleanu şi-a împlinit vocaţia esenţială de Homo Ludens, participând şi câştigând, de-a lungul vieţii, importante concursuri naţionale de șah, cuvinte încrucişate şi scrabble.

Performanţa la care ţinea cel mai mult este recordul absolut în materie de scrisori primite de la ascultători: 20.000 pe an. Această fabuloasă corespondenţă, exemplară pentru colaborarea realizator de emisiuni - ascultători, l-a inspirat pe Dan Ursuleanu în inventarea de noi isprăvi radiofonice. Când, după Revoluţia din 1989, a urcat treptele desăvârşirii profesionale, devenind director al Relaţiilor cu Publicul, al Patrimoniului, al Arhivei şi Secretariatului General, dar şi director purtător de cuvânt al Radioului, nu se împăca cu gravitatea solemnă a unor funcţii atât de importante. În clipele de răgaz, se relaxa inventând construcţii lexicale plauzibile, pe care s-a amuzat să le adune într-un hazliu Dicţionar de dexcentricităţi, rămas în manuscris, ca şi alte trei dicţionare voluminoase inedite. Unul cu Metagrame şi scarturi, de minimum 8 litere. Un al doilea cu Epenteze şi al treilea cu Sintagme de 2 cuvinte. Nepublicat a rămas şi un dicţionar de mari dimensiuni, reunind mini-cuvinte de cel mult 4 litere.

Visa să supună atenţiei revistei Rebus o invenţie a sa în domeniul Aritmogrifului, cu care spera să relanseze această specie enigmistică intrată în desuetudine.

Pasiunea pentru lingvistică - Dan Ursuleanu a moştenit-o de la fratele bunicului său matern, umanistul enciclopedist Vasile Bogrea. Nicolae Iorga îl considera cel mai învăţat dintre români, un om cum poate niciodată nu vom mai avea unul, un caracter vrednic de vremurile antice, una dintre minţile cele mai luminate şi mai cuprinzătoare ale neamului românesc, care a fost răpus de o boală necruţătoare înainte de a fi dat opera cea mare a vieţii, măsură a excepţionalelor puteri sufleteşti adunate în el.

Studenţii lui Vasile Bogrea de la Facultatea de Filologie din Cluj i-au adunat cursurile universitare, dar şi pe cele câteva sute de articole din reviste de specialitate şi le-au publicat. În biblioteca familiei, aceste cărţi ocupă un loc privilegiat.

N-avea mai mult de 11 ani când a decis să inventeze, ca unchiul Vasilică, epigrame, şi să scrie, ca el, poezii. Aşa se face că scrisorile pe care le-a trimis părinţilor din vacanţa de vară petrecută la bunici, la Dorohoi, au fost versificate. Bunicul se minuna de harul poznaş al Micului Prinţ, cum îl răsfăţa el. Să moşteneşti de la fratele meu erudiţia. Să fii ca el, vioi, comunicativ, întotdeauna binedispus, cu suflet deschis, modest şi cu mare bunătate a inimii. De câte ori vedea un om trist, i se părea că el e de vină şi îi venea să-şi ceară iertare l-a povăţuit bunicul pe nepotul Dănuţ. Nimeni pe lume nu era mai bun, mai tandru, mai blând, ca bunicul Mihai Bogrea. Când bunica îl dojenea pe băiat pentru isprăvile lui, tata mare, Ota cum îi spunea el, găsea una şi-aceeaşi scuză: e copil, Lucica, e copil! şoptea cu infinită tandreţe. Cu bunicul voia să semene nepotul, când va fi mare. Visa să fie ca el: arhitect-șef.

Numai că, mai presus de orice, pe tânărul visător îl atrăgeau şi cuvintele. Răsfoia cu pasiune dicţionare şi enciclopedii. Inventa careuri de cuvinte încrucişate, care, culmea, i-au fost toate publicate în epocă de Revista Rebus. Jocul preferat rămânea pentru copilul Dan Ursuleanu potrivirea cuvintelor în rime. Nu e de mirare că, licean fiind, şi-a redactat ghiduş în versuri o teză de română, spre uriaşa surpriză şi încântare a profesoarei sale, doamna Coralia Călin, care l-a elogiat, comparându-l cu însuşi Nicolae Labiş. Eu sunt un simplu versificator, Labiş e un poet, i-a răspuns, timid, adolescentul. Cu toate că, în sinea lui, comparaţia l-a flatat, nu i-a schimbat hotărârea de a deveni arhitect. Profesoara nu s-a lăsat. Au fost invitaţi la şcoală părinţii. Ar fi mare păcat ca băiatul dumneavoastră să nu studieze Literele.

N-a avut încotro. A trebuit să-i asculte. Prea au insistat. Era în clasa a X-a. S-a pus cu burta pe carte şi la sfârşitul vacanţei de vară, după o examinare extrem de riguroasă, conducerea Liceului Mihai Viteazu i-a acceptat trecerea de la Secţia Reală la Secţia Umană.

A intrat apoi cu brio la Litere. Anii de facultate, cu profesori ca Tudor Vianu sau George Călinescu, l-au făcut să-i fie recunoscător eminentului dascăl Coralia Călin, care i-a schimbat cursul vieţii.

De la o altă profesoară îndrăgită de-ale lui, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, avea să afle Dan că a existat intenţia de a fi păstrat ca asistent universitar la facultate. N-a fost să fie. A scris cronici literare pentru revista Luceafărul, până când şi-a descoperit adevărata vocaţie: jurnalismul de radio. Pentru această nouă pasiune devoratoare a părăsit fără regrete poezia, care i-a însoţit copilăria, adolescenţa, studenţia. A uitat că o considera fascinantul joc de-a virtuozitatea. Să fie acesta un semn de nepermisă uşurinţă pentru un poet? Nicidecum, căci iată ce spune în 1938, în cartea sa Homo Ludens sau Man the Player, olandezul Johan Huizinga: Poezia, în funcţia ei originară de factor al culturii timpurii, se năştea în joc, ca joc. Iar jocul se poate înălţa pe culmi de frumuseţi şi sfinţenie, lăsând în urmă seriozitatea.

Vreme de patru decenii de febrilă activitate radiofonică, Dan Ursuleanu a simţit, pe neaşteptate, nevoia să revină la Poezie, tărâm secret, extrem de sensibil, dureros de sensibil, singurul în care a îndrăznit să se destăinuie pe de-a întregul. On revient toujours à son premier amour, se explica autoironic. Ca în copilărie, mama, Florica Bogrea Ursuleanu, era cea căreia îi încredinţa versurile abia terminate. Pentru cine scrii? l-a întrebat, într-o bună zi, mama. Pentru dumneata, mamă. Pentru prieteni, pentru familie. Pentru cine ai vrea să le scriu? Mama l-a atenţionat tandru: teamă mi-e că n-o să-ţi publici niciodată versurile. Ca unchiul Vasilică. Şi Dan i-a răspuns cu binecunoscuta-i modestie: Vasile Bogrea a fost un apostol al ideii naţionale, eu aş putea fi doar una dintre prea multele voci care deplâng întunecimile prezentului. Atât şi nimic mai mult. Dar, dacă vrei mata, promit să-mi adun poeziile tinereţii şi pe cele ale senectuţii într-un volum. Uite, o să-l intitulez Sustrageri de la asemănare! Din respect pentru visele adolescenţei. L-am scris, ţin minte, cu litere mari de tipar pe coperta unui caiet dictando cu poezii. Tocmai împlinisem 16 ani!

Este uluitoare febrilitatea cu care Dan Ursuleanu şi-a conceput primul şi ultimul său volum de versuri Sustrageri de la asemănare, din care, iată o poezie-autoportret intitulată Semne contrarii: Pot să admir, mă lasă totul rece,/Mă despresor şi lanţul mă petrece,/Îmi place viaţa şi admir ce-i stins,/Sunt un câştigător mereu învins./Nădejdea la pământ, speranţa - crez Fidel iubirii, însă o trădez.

Sunt şi visez... cuvinte definitorii pentru Dan Ursuleanu, un adevărat făuritor de cultură, cum a fost numit în 1999, când Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România i-a atribuit Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate.

S-a stins din viaţă pe 2 martie 2013. L-a răpus aceeaşi boală ca şi pe unchiul său, marele lingvist Vasile Bogrea. Tragică simetrie de destin. (Camelia Stănescu - In memoriam: Dan Ursuleanu. Text conservat în Arhiva Scrisă a Societăţii Române de Radiodifuziune, 2024.)

Programul primei emisiuni, joi, 1 noiembrie 1928, între orele 17-24; manuscris conservat în deschiderea dosarului nr.1/1928 din Arhiva Scrisă a S.R.R. (1 filă dactilo).

Documentul comunicat presei (publicat în ”Revista Radio” din 28 octombrie 1928 și ziarul ”Universul”  din 2 noiembrie 1928) este disponibil aici.

În cadrul programului de inaugurare a postului public de radio, din 1 noiembrie 1928, Horia Furtună recită poezia Suflet nou. 

Textul este disponibil  aici.

Alimenatarea postului provizoriu de emisie de 400 wati (120 w antenă) al societății de Difuziune Radiotelefonică din România (1928)

Transmisie din grădina Postului Radio București (astăzi Institutul Meteorologic din Băneasa).

Primul post de emisiune avea un emiţător de 12 Kw şi o lungime de undă 265,4 m. A intrat în funcţiune la 1 septembrie 1929 fiind legat de sediul Societăţii cu un cablu de 10 km cu circuite pupinizate. (cf. E. Denize, Istoria SRR, vol. I, partea I, p. 312)

Conferință publicată în revista "Radio și Radiofonia", anul III, nr. 77, 9 martie 1930, p. 1, difuzată în ziua de 3 martie 1930, cu ocazia inaugurării ciclului de emisiuni "Universitatea Radio" de către Dimitrie Gusti, președintele Societății de Radiodifuziune.

Articolul integral poate fi consultat aici.

Studioul mare de înregistrări din clădirea veche a Radiodifuziunii (1932)