Când îţi vine în minte numele Valentin Gheorghiu, poţi avea sentimentul reconfortant că prezentul nu e atât de arid precum ar putea părea la prima vedere. Îţi vin în minte calităţile sale cu totul aparte, dincolo de acelea ale imensului pianist: discreţia, bunul simţ ce însoţeşte bunul gust, buna măsură, constanţa. Şi tragi concluzia că eşti un norocos să aparţii aceluiaşi spaţiu în care trăieşte şi face muzică Maestrul Gheorghiu. (Cei familiarizaţi cu domeniul muzical s-au obişnuit cu folosirea abuzivă a substantivului "maestru"; la care se apelează cu generozitate, până la banalizare. Dar Valentin Gheorghiu rămâne printre puţinii muzicieni români plasaţi dincolo de semnele de întrebare ale unei asemenea justificări).

Atunci când întâlneşti artişti care nu-şi întrerup aventura, contactul cu publicul nici după 80 sau 90 de ani (şi mă gândesc, de asemenea, la Sir Neville Marriner, Bernard Haitink, Herbert Blomstedt sau Sir Roger Norrington), te întrebi imediat de ce continuă? Ce-i determină să-şi asume consumul şi riscurile podiumului de concert, rigorile unei agende încărcate? Nu e însă o întrebare de analiză, ci o mirare: în toate aceste cazuri, muzica nu a reprezentat niciodată un simplu job, nici măcar preocuparea majoră a unei mari părţi din viaţă - muzica este modul de a fi, de zi cu zi, al celor amintiţi.

Valentin Gheorghiu se consideră salvat de muzică, mărturiseşte că nu s-ar fi priceput la altceva în afara ei - muzica a însemnat şi înseamnă marele său noroc; şi al nostru, cei care-l urmărim, îl admirăm şi ne îmbogăţim din ceea ce Maestrul ne dăruieşte. Inclusiv acum, când împlineşte 91 de ani.