În 31 martie 1933, Nichita Stănescu se năştea în casa părinţilor săi din Ploieşti (Str. General Cernat, azi Nichita Stănescu). Despre rădăcinile poetului, aflăm din cronologia realizată de criticul Alexandru Condeescu pentru audiobook-ul "Nichita Stănescu - Cartea vorbită" (Editura Casa Radio, Bucureşti, 2003): "Nichita Hristea Stănescu se trage dintr-o solidă familie de mici meşteşugari, fabricanţi de ţesături şi comercianţi români, la origine ţărani prahoveni veniţi pe la începutul veacului al XIX-lea în târgul tot mai înfloritor al Ploieştilor. Tatăl său, Nicolae H. Stănescu (n. 19 aprilie 1908) se va căsători la 6 decembrie 1931 cu Tatiana Cereaciuchin (n. 16 februarie 1910), născută Voronej, într-o familie rusă de condiţie nobilă din părţile Doneţului, refugiată în România după revoluţia bolşevică. Tatăl ei, Nichita Cereaciukin fusese sub ţari profesor de matematici şi fizică la Şcoala militară , unde înaintase în ierarhie până la gradul de general. În Ploieşti se ocupa de contabilitate.”

Într-un interviu difuzat în emisiunea "Convorbirile de joi", în 14 mai 1970, Nichita Stănescu este întrebat de realizatorul Ion Drăgănoiu, total neaşteptat, ce crede despre prietenie. Vă invităm să ascultaţi răspunsul lui Nichita Stănescu înregistrat pe bandă magnetică (6/ZW 770).

Transcriem fragmentul sonor de mai sus:

Ion Drăgănoiu: Şi acum o întrebare poate neaşteptată: ce credeţi despre prietenie?

Nichita Stănescu: Întrebarea, într-adevăr, este neaşteptată, pentru că despre prietenie cred o mie de lucruri…

Ion Drăgănoiu: E un fel de joc al interviurilor…

Nichita Stănescu: Şi nu cred o mie de alte lucruri… Dar, uite, în clipa asta, când îmi pui întrebarea, în această clipă cred că în unele prietenii, ca şi în teatrul antic, trebuie să porţi măşti. Sunt anumite măşti ale prieteniei, anumite ritualuri ale prieteniei, sunt anumite măşti ale cuvintelor şi feluri de a comunica necesare prieteniei care sunt aidoma măştilor din teatrul antic. O să ţi se pară ciudat că spun cuvântul "mască" pentru că el pare tocmai contrariul intenţiilor mele de a elogia prietenia, dar voi încerca să apăr această metaforă găsită acum întâmplător, spunând că de obicei masca acoperă o structură fixă, un caracter. Deci despre prietenie, când spun că în prietenie trebui să comunicăm cu măşti, adică prietenia trebuie să reprezinte o structură fixă, un caracter. Îmi aduc aminte, cu ani în urmă, prietenul meu mai mare, poetul Vasko Popa îmi spunea într-o explozie de umor melancolic că sunt două felurile terorii: teroarea neagră şi teroarea roz, teroarea neagră putând fi înţeleasă prin teroarea de tip medieval, teroarea roz fiind teroarea pe care o exercită prietenii asupra ta.

Ion Drăgănoiu: Cred că este una dintre cele mai frumoase, metaforică fiind, definiţii.

Nichita Stănescu: Mi-a plăcut atât de mult, ca dovadă că am reţinut-o.

În acelaşi an (1970), la Editura Eminescu, Nichita Stănescu publica volumul "În dulcele stil clasic", care a inclus "Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere”, din care cităm celebrul vers: "Ce am adus cu mine? Am adus cu mine turma mea de lei străvezii."

Vă invităm să ascultaţi câteva poeme incluse în acest volum, de la a cărui apariţie se vor împlini în curând 55 de ani, rostite de Nichita Stănescu la Radio, în secţiunea Personalităţi.