VIDEO. Violonistul Daniel Hope - albumul 'My tribute to Yehudi Menuhin': Music box, 29 februarie și 6 martie
Un album-eveniment, lansat pe 5 februarie 2016 de casa Deutsche Grammophon, de violonistul britanic Daniel Hope: My tribute to Yehudi Menuhin: pe 22 aprilie se vor împlini 100 de ani de la nașterea lui Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai secolului XX, așa că acest disc era necesar, mai ales din partea unuia dintre discipolii săi. Daniel Hope nu doar a studiat cu Yehudi Menuhin, ci a stat în preajma marelui violonist încă de la vârsta de 2 ani, când mama lui, refugiată din Africa de Sud, a devenit asistenta și apoi managerul maestrului. Daniel Hope a fost elevul lui Menuhin, a cântat de multe ori împreună cu Menuhin, iar ultimul concert al lui Menuhin, a fost alături de Daniel Hope.
Un disc care poate fi ascultat la Radio România Muzical, în integralitate luni, 29 februarie, de la ora 19.00, în reluare duminică, 6 martie, de la ora 13.05, un album inclus și în cadrul campaniei Radio România Muzical Votează discul de muzică clasică al anului 2016.
Acest disc vrea să surprindă cât mai mult din ce a însemnat personalitatea lui Menuhin: printre lucrările de pe disc găsim și Hora Unirii de George Enescu și Rumänisch de Jo Knumann. Evident am fost extrem de curioasă de ce tocmai aceste lucrări alese să ilustreze relația lui Menuhin cu profesorul său mult-iubit, George Enescu. Și pe 19 februarie 2016 am stat de vorbă chiar cu Daniel Hope pe acest subiect.
Când am început să lucrez la acest CD, de două lucruri am fost sigur: că voi include pe el o piesă de Bartok, pentru că Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cântat alături de Menuhin și al doilea: că pe acest CD trebuia să fie ceva de George Enescu, pentru că Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci și cel care a avut cea mai mare influența muzicală asupra sa, în întreaga lui viață. Enescu a fost cel responsabil de șlefuirea acestei minți tinere, transformându-l dintr-un copil minune într-un artist adevărat, încă înainte ca Menuhin să împlinească 12 ani. De aceea, cred că toți îi suntem datori lui George Enescu, pentru faptul că a recunoscut acest talent uimitor.
A fost clar pentru mine că Enescu trebuia să fie într-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine să aleg acele piese de Enescu care să se potrivească cu stilul de viață al lui Menuhin. Desigur, aș fi putut să iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian și vioară, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar durează destul de mult și ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Așa că am căutat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris și am dat de această Horă a Unirii de care m-am îndrăgostit: o asculți și ai impresia că o știi dintotdeauna, dar nu ești conștient că a fost scrisă de Enescu. Când am auzit-o prima dată, am știut imediat că aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru că reprezintă strălucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar și stilul foarte mândru al muzicii tradiționale românești, pe care de altfel, Enescu l-a împărtășit cu Yehudi Menuhin. Deci, această Horă Unirii s-a potrivit pe disc din toate privințele și mi-a dat șansa să-l onorez pe Enescu.
În ceea ce-l privește pe Knumann, obișnuiam să ascult tarafuri de țigani împreună cu Yehudi iar el pur și simplu adora modul cum cântau violoniștii, deci am căutat o lucrare care să meargă mai departe decât ce a făcut Enescu. El a fost un pod între muzica tradițională și cea cultă, iar la Knumann am găsit doar plăcerea pentru acest tip de muzică atât de frumoasă.
Iată deci ce m-a făcut să aleg tocmai aceste două piese.
Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscută a lui George Enescu. Cum ați găsit partitura ei?
Am pe cineva care lucrează pentru mine, este ca un detectiv în bibliotecile și arhivele din lume și-mi găsește lucrări de care nimeni nu știe. A fost cazul pentru aceste lucrări de Enescu, dar și pentru repertoriul baroc: el mi-a găsit lucrări de Vivaldi care nu au fost cântate vreodată. I-am spus ce am nevoie și a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am știut imediat că Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.
Vreau să spun că în general, este multă muzică de Enescu necunoscută. Cânt în acest moment o minunată piesă, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioară și pian, o minunată piesă pe care Enescu a scris-o în anii lui de tinerețe, ceva între Wagner și Faure, având însă și un limbaj personal. Nici această partitură nu am găsit-o prea ușor.
Cred că este păcat că nu se acordă mai multă atenție lui Enescu - compozitorul. Desigur că a fost un mare violonist, dar și muzica lui trebuie cunoscută - cred că Octetul este cea mai cunoscută lucrare în momentul de față - muzica lui este într-adevăr fabuloasă.
Cred că Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel internațional pe George Enescu...
Da, așa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cântat la Festivalul Enescu, la București câteva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred că oamenii din afara României trebuie să afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.
Bartok și George Enescu, născuți în același an, 1881, pe teritoriul actualei Românii, amândoi, doi compozitori geniali, însă cu o altă receptare internațională astăzi. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?
Cred că Enescu a fost un mare, mare violonist. Și Bartok a fost un mare pianist, dar nu de talia lui George Enescu. Deci, a devenit cunoscut, în primul rând, ca un violonist uimitor, ca un profesor care a avut o influență extraordinară în cadrul Conservatorului de la Paris. Într-o societate obișnuită să pună etichete, cred că aceasta a fost eticheta lui, de violonist care și compunea. Bartok este un compozitor care și cânta la pian. Iar faptul că Bartok a emigrat în America a însemnat că a întâlnit oameni-cheie precum Kușevițki, Menuhin, care l-a ajutat să se promoveze în America, ceea ce a avut un efect important. Enescu a rămas centrat pe spațiul european. L-a avut ca elev faimos pe Menuhin, dar a avut și alți elevi care devenit violoniști mari, precum Ivry Gitlis. Cred că istoria nu a fost prea îndurătoare cu Enescu, merita să fie mai bine cunoscut în zilele noastre.
V-a spus vreodată ceva Menuhin despre Enescu, mai puțin cunoscut publicului larg?
Îmi descria deseori modul în care cânta Enescu, robustețea sunetului lui. Avea și acel fel de a folosi arcușul pe care l-a adoptat și Menuhin pe când avea 10-11 ani. Îl numim portato, dar e mai curând parlando, folosim arcușul ca să vorbim. Arcușul este folosit apăsat pe coarde, pentru a crea sunetul - iar Enescu era un maestru al acestui mod de a cânta. Dacă îl ascultați pe Enescu cântând Bach și pe Menuhin făcând același lucru pe când avea 13 ani, veți sesiza că este același stil.
Menuhin vorbea și despre tehnica lui Enescu, deși nu îl considera pe Enescu un profesor de tehnică, ci mai ales, de muzică, așa cum îl vedea el. Enescu este cel care i-a spus lui Menuhin: "Dacă vei studia doar cu mine, vei cânta doar în stilul românesc, așa că ai nevoie să înveți și alte stiluri". L-a pus pe Menuhin în legătură cu Adolf Busch și l-a convins să-l ia ca elev pe micul violonist atunci de 12-13 ani pentru a-l învăța muzica germană: Brahms, Bach, Beethoven. Acest lucru a fost ceva incredibil de important și generos din partea lui Enescu, care a fost mai curând ca un tată pentru Menuhin.
Și o altă poveste pe care o știu care nu este atât de personală, dar pe care Menuhin însuși mi-a spus-o este legată de momentul când l-a întâlnit pentru prima dată pe George Enescu atunci când era încă un copil. La început, trebuia să studieze cu Ysaye; Menuhin i-a cântat fantastic lui Ysaye Simfonia spaniolă, iar Ysaye i-a spus: "Foarte frumos, tinere, dar acum cântă-mi o gamă". Dar Menuhin nu învățase niciodată să cânte o gamă, a încercat să cânte o gamă, dar nu a reușit. Ysaye a izbucnit în râs și i-a spus: "Da, știam eu!". Menuhin a fost șocat și atât de traumatizat de această experiență că a spus: "Nu vreau să studiez cu omul acesta".
De aceea s-a dus la Enescu considerat celălalt mare pedagog al vremii în Europa. Problema era că nu mai erau locuri la clasa de vioară a lui Enescu, așa că mama lui Menuhin l-a dus la Paris, unde Enescu avea concert, l-a lăsat singur acolo - alt lucru extraordinar - și i-a spus: "Trebuie să-l convingi să-ți devină profesor. Nu veni acasă până când nu ai reușit." Și așa, acest copil de 12 ani a așteptat până când toți oamenii au plecat din culise și s-a prezentat în fața lui Enescu, obosit, gata să plece acasă. Și Menuhin i-a spus: "Domnule Enescu, trebuie să studiez cu dvs.". Iar Enescu i-a spus: "Îmi pare rău, micuțule, mâine plec în turneu; și nu mai am niciun loc în clasă. Îmi pare rău." Dar nu înțelegeți, domnule Enescu, chiar trebuie să studiez cu dvs.". Și a tot insistat. Iar Enescu a fost impresionat de acest copil că i-a zis: "Vino la mine acasă mâine și poți să-mi cânți 20 minute înainte să plec și îți voi spune părerea mea". Așa că a doua zi, Menuhin i-a cântat lui Enescu și după 5 minute, Enescu și-a anulat toate planurile și i-a spus: "Nu plec nicăieri. Rămâi aici."
Daniel Hope, despre prima lucrare de pe acest album, Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn.
Concertul a fost descoperit în anii cincizeci ai secolului XX de Yehudi Menuhin, după ce a primit un pont din partea unui vânzător de manuscrise de la Londra, Albi Rosenthal, care găsise două manuscrise, un concert și o sonată. I-a dat lui Menuhin șansa să le cumpere, iar Yehudi a făcut-o imediat și a descoperit astfel această minunată partitură scrisă de Mendelssohn la vârsta de 12 ani. Menuhin s-a asigurat că avea și dreptul de interpretare asupra partiturii și astfel a ajuns să o cânte în 1952 la Carnegie Hall. Și din momentul acela, lumea întreagă a recâștigat o nouă lucrare de Mendelssohn, opus pe care l-am cântat împreună de multe ori - el dirija, eu eram solist. Mendelssohn a fost un compozitor extrem de important pentru Menuhin, a fost compozitorul pe care l-a cântat când s-a întors în Germania, în 1947 - cum știți, muzica lui Mendelssohn fusese interzisă de naziști.
Pe album, în continuare, piesa Unfinished Journey - călătorie neterminată de Bechara El Khoury, un compozitor contemporan, născut în 1957.
Bechara îmi este prieten apropiat; este un compozitor franco-libanez, a plecat din Liban în anii șaptezeci, s-a stabilit la Paris și a devenit un nume important în muzica contemporană franceză. Kurt Masur mi l-a prezentat pe Bechara; îi comandase un concert și i-a plăcut foarte mult muzica. Ne-am întâlnit deci la Paris în urmă cu 15 ani și de atunci suntem buni prieteni. În 2009, când se împlineau 10 ani de la moartea lui Menuhin, l-am rugat să scrie o piesă în memoria lui Menuhin. Aceasta a fost "Unfinished Journey", numele autobiografiei lui Menuhin. Cred că este o lucrare emoționantă foarte bine făcută, care combină elemente din Est cu cele din Vest, combinație de care Menuhin era extrem de pasionat, dacă ne gândim la colaborarea lui cu Ravi Shankar, doar. Bechara este la fel, combină tradiția Estului cu a Vestului și îl portretizează astfel pe Menuhin foarte bine.
Daniel Hope și Orchestra de Cameră din Basel au înregistrat pe albumul "My tribute to Yehudi Menuhin" și lucrarea "Duet" de Steve Reich.
Duetul de Steve Reich este o lucrare comandată pentru cea de a 80-a aniversare a lui Yehudi Menuhin. O violonistă din New York a comandat mai multor compozitori să scrie lucrări pentru una sau două viori și orchestră, inclusiv lui Steve Reich. În mod normal, nu l-am asocia pe Menuhin cu Steve Reich, pentru că îi reprezintă moduri de expresie foarte deosebite: minimalismul în cazul lui Reich. Însă lui Menuhin i-a plăcut foarte mult lucrarea. Și mie îmi place foarte mult muzica lui Steve Reich. Tocmai am primit un mail din partea lui în care-mi spune că a ascultat discul și că i se pare că este cea mai bună interpretare a acestei lucrări. Deci, am avut o dimineață frumoasă...
Concertul catalog 522 în la minor pentru două viori și orchestră de Antonio Vivaldi.
Acest Concert de Vivaldi, catalog 522 este una dintre lucrările pe care am cântat-o cu Menuhin de multe ori, când eram copil. Mulți profesori aleg acest concert în la minor pentru a-l cânta cu elevii lor: este mod minunat de a-i integra, de a le arăta cum se cânta împreună, iar muzica acestui concert exact la asta face referire, la cântatul împreună, la dezvoltarea unei relații cu un alt interpret. Cred că cel mai des am cântat alături de Menuhin două concerte pentru două viori și orchestră: cel de Bach și acesta de Vivaldi. M-am gândit că acest concert va da o anumită culoare albumului, ceva proaspăt, chiar dacă stilul meu de a interpreta muzica barocă este total diferit de cel al lui Menuhin. Dar am fost ajutat și inspirat și de celălalte violonist cu care am cântat pe acest disc: Simos Papanas, pe care-l consider unul dintre cele mai mari talente tinere în interpretarea muzicii baroce, la nivel mondial. Simos Papanas este un tânăr violonist grec absolut incredibil, a fost o mare bucurie să cânt alături de el.
Song of the Angel de John Tavener
Song of the Angel face parte tot din colecția comandată cu ocazia aniversării de 80 ani a lui Menuhin. John Tavener a fost un mare compozitor britanic, pe care l-am cunoscut și eu, am fost de fapt colegi de școală la Londra, la Highgate. Expresia muzicii lui este foarte spirituală și foarte frumoasă. M-am gândit că se va potrivi bine cu personalitatea discului, arătând diversitatea personalității lui Menuhin care a abordat atât de multe stiluri muzicale, iar Tavener la rândul său, împărtășea spiritualitatea lui Menuhin.
Adagio de Hans Werner Henze
Adagio de Hans Werner Henze a fost de asemenea o piesă comandată de Menuhin pentru un concert la Hesse, în Germania. Este o piesă foarte frumoasă și foarte deosebită de ceea ce Henze scrie în mod obișnuit. De altfel, ceea ce m-a impresionat la toate aceste piese contemporane a fost faptul că, într-adevăr, ei și-au schimbat modul de a scrie pentru că piesele lor erau pentru Menuhin. Avea o influență atât de mare asupra minții și spiritului lor. Așa că aici avem un alt Henze, o lucrare care concentrează căldura și umanitatea lui Menuhin.
Ultimele lucrări de pe albumul "My tribute to Yehudi Menuhin" sunt "Salut d'amour" de Edward Elgar și "Kaddisch" din Două melodii ebraice de Maurice Ravel. Dacă includerea pe acest disc a ultimei piese are o semnificație evidentă, l-am întrebat pe Daniel Hope despre "Salut d'amour" de Elgar.
Salut d'amour de Elgar este o lucrare pe care Menuhin o cânta mai bine decât oricine de pe planeta asta, primele înregistrări cu această lucrare sunt pur și simplu încântătoare. Elgar însuși a fost o personalitate foarte inspiratoare, Concertul său pentru vioară și orchestră a fost interpretat de Menuhin, ca și de mine însumi de multe ori. Și astăzi îl cânt încă. Nu am putut să pun pe disc acest concert, pentru că durează cam o oră, dar am vrut să arăt într-un fel spiritul englez din Menuhin și să-mi exprim mulțumirea față de acest muzician atât de mare.
Cum ar fi fost Menuhin astăzi, dacă ar mai fi trăit?
Dacă ar mai fi trăit, cred că ar fi fost prima persoană care stă la granițe și îi primește pe refugiați. Cred că ar fi furios și supărat de ceea ce se întâmplă acum în Europa și de faptul că europenii întorc spatele celor care au nevoie de ajutor. Menuhin avea păreri politice foarte clare și le exprima foarte răspicat. Credea foarte mult în conceptul de Uniune Europeană, deci cred că ar fi șocat de ceea ce se întâmplă astăzi. Altfel, cred că ar face muzică, ar încuraja tinerii muzicieni, ar împărtăși mesajul muzicii, care este dragostea. Muzica și dragostea: cele mai importante lucruri din viața mea, cred că au fost și în viața lui.
Daniel Hope - și tributul său adus lui Yehudi Menuhin, mentorul și bunicul său spiritual, cum îi place să îl numească. "My tribute to Yehudi Menuhin" - un album fascinant, proaspăt, inovativ, foarte bine cântat - calități pe care le-am atribui și noi astăzi lui Menuhin, această personalitate extraordinară a secolului XX, legat de spiritualitatea românească prin relația sa specială cu George Enescu. Un album care îl aduce pe Enescu, în această perioadă, în atenția lumii întregi, pentru că discul este promovat agresiv la nivel mondial.