De la bun început trebuie să declar că, întotdeauna am apreciat - ca muzicolog - libertatea cu care a conceput Verdi partitura vocală a « Violettei » : dedicând-o acelei voci care are atât o coloratură diafană, cât și culoarea sumbră, accentele dramatice necesare în ultimul act, acelei voci capabile de un lirism și o frazare extrem de sensibile, precum și de o declamație sonoră dar firească, pentru momentele scrierii și recitirii celor 2 scrisori din actele al II-lea și al IV-lea. Ca admiratoare a artiștilor de operă însă, am regretat - aproape la fiecarea vizionare - dificultatea acestui rol - devenit, din ce în ce mai mult un rol ratat, o bilă neagră în cariera multor soprane, altfel, demne de tot respectul nostru. Căci, « Violetta » lui Verdi cere mult : nu numai calitățile muzicale de mai sus ! - ci și etalarea unor abilități actoricești deosebite, o certă frumusețe fizică, ținută și carismă scenică speciale.

Prin urmare, succesul cu Violetta - care, mai este în plus , și un rol prin care au trecut toate marile soprane ale acestei lumi - este, în opinia mea, o izbândă colosală și, în același timp, un fapt mai rar azi, decât în trecut …

Am văzut « Violetta » Sonyei Yoncheva, în 2014, la München…

A fost singura dată când m-am dus la un bilet în plus și am găsit. Acum, exact 3 primăveri și, interesată - în primul rând - de Rolando Villazon ( care, speram în taină să-și fi revenit vocal după intervenția chirurgicală suferită ). Am aflat cine cânta Violetta, abia la intrarea în teatru. Și am realizat că este aceeași cu premianta de la Operalia din 2010 ( colega de premiu a lui Ștefan Pop ), după ce aplaudasem încântată Sempre libera - fără mi bemol !- dar, cu o coloratură sigură, asumată și de bun gust. Apoi, recitativele din actul II, nu mi-au mai plăcut. Statice ! În schimb, finalul a fost superb : cu un Addio del passato pierind sub pianissime perfect impostate, copleșitor…

Mi-a plăcut și vizual "Violetta" Yonchevei. ( Înafara artiștilor, nimic altceva nu era de văzut în producția aceea!) Deși mică de statură, Yoncheva umple scena cu chipul ei frumos și feminitatea ei. E drept că, la câteva seri după spectacolul văzut de mine, avea să debuteze peste noapte la Bayerischer Staatsoper, soprana noastră Aurelia Florian - despre care unii critici au spus că i-a fost superioară Yonchevei. Nu pot decât să mă bucur dacă așa fost. Dar, din păcate, eu nu am văzut acel spectacol.

Violetta la MET

Când am văzut-o eu, Sonya Yoncheva debutase la MET și avea deja un angajament acolo pentru « Musetta ». Debutase - pe neașteptate ! - în 2013 cu rolul Gilda, datorită gravidității Aleksandrei Kurzak. Iar în 2015, urma să revină cu « Mimi ». Dar, în același an, se întâmplă din nou ca cineva să anuleze și soprana bulgară are oportunitatea să devină în 2015 și « Violetta » la MET. Succesul a fost mare. Iar de atunci, notorietatea ei a crescut din ce în ce mai mult. Școlită la Conservatorul din Geneva și apoi la Academia de Canto « Les Jardin des Voix » inițiată de Sir William Christie la Paris, cu un stagiu consistent în repertoriul de operă baroc, tânăra soprană bulgară aducea pe celebra scenă lirică new yorkeză, pe lângă o voce de calitate și carismă scenică, o tehnică infailibilă și o deosebită determinare : ceea ce Peter Gelb a detectat imediat. Și, bineînțeles, a întors totul în favoarea teatrului lui.

Cu siguranță, Yoncheva este o altă « Violetta » decât cea de acum 3 ani. Iar prilejul de o reasculta în acest rol a fost, cel puțin pentru mine, de neratat. Așa că, entuziasmată în plus de superba surpriză făcută nouă, tuturor, de Vittorio Grigolo în « Werther » - spectacolul de neuitat, preluat sâmbăta trecută de la MET ! - vă invit alături de mine și în această sâmbătă. Sper într-un spectacol foarte bun !