Prezențele lui Andrei Vieru în viața publică românească sunt rare, dar pline de miez și de aceea se bucură de un interes cu totul particular din partea publicului. Sfârșitul anului 2018 a fost unul cu totul special din acest punct de vedere, pentru că Andrei Vieru a apărut nu o dată, ci de două ori pe scenă. Prima sa apariție a fost legată de omagierea personalității regretatului său tată, compozitorul Anatol Vieru, în cadrul Festivalului Meridian, duminică 11 noiembrie, la Muzeul Național "George Enescu", iar cea de-a doua s-a derulat la Ateneul Român, grație invitației primite din partea organizatorilor evenimentului de gală prin care s-au marcat cei 25 de ani de existență ai Revistei de Cultură "Dilema Veche", pe 10 decembrie. Portretul intelectualului Andrei Vieru se alcătuiește din reușite remarcabile, cu precădere în zona muzicii bachiene și a eseisticii sale, cu puternice accente filozofice, dar și dintr-o apreciabilă doză de mister. Știm destul de puține lucruri despre activitatea sa curentă, iar ceea ce știm - de pildă că albumul său din 1994, cu lucrări de Beethoven, Liszt, Bach și Skriabin, a primit cotația "Choc" a Revistei "Le Monde de la Musique" sau că Academia Artelor Frumoase din Paris i-a acordat Premiul "Nadia și Lili Boulanger" pentru excepționala sa activitate din 1996 - și ceea ce ascultăm, în înregistrările sale cu Arta fugii, Clavecinul bine temperat sau Variațiunile Goldberg de Bach, se situează în zona extraordinarului.

După cum probabil știți, Andrei Vieru s-a născut la București, este fiul unor importanți muzicieni- compozitorul Anatol Vieru și muzicologul Nina Vieru -, a studiat la Liceul "George Enescu", la clasa profesoarei Ludmila Popișteanu și la Universitatea Națională de Muzică, cu maestrul Dan Grigore, care i-a devenit colaborator și prieten, și a asistat la cursuri de măiestrie susținute de Carlo Zecchi la Mozarteum din Salzburg și de Lev Naumov, la Moscova. La sfârșitul anului 1988, afirmat deja pe scenele românești, după cum nota Mihaela Doboș într-un caiet de sală în anul 2000, "pleacă la Paris, fără vreo ambiție, obosit și decepționat de viața îngrădită draconic de regimul totalitar și în februarie 1989 are șansa unui prim recital la Grand Auditorium de la Maison de Radio France, moment de început pentru o carieră mereu ascendentă, plasată sub aura unei impecabile ținute profesionale". "Vieru este un filozof la pian (…) care cântă magnific. (…) Scăderile sale brusce de tensiune țin de o libertate pe care i-o acorzi cu plăcere. Se aude o filiație cu Thelonius Monk, chiar dacă morala purității vine probabil, din România și de la Dinu Lipatti", scria Anne Rey în Revista Le Monde, ediția 16-17 februarie 1992. Calitatea interpretărilor lui Andrei Vieru se naște dintr-o impecabilă cultură muzicală, dar și dintr-un orizont de preocupări vast, ce îi conferă unicitate în peisajul muzical românesc. Pentru că nu este doar pianist, ci și un valoros eseist, care și-a făcut debutul literar în "Nouvelle Revue Française", publicând apoi la Editurile Seuil și Grasset, volumele Ecleziastul vesel și Elogiul vanității, traduse ulterior și în limba română. Moștenind de la tatăl său interesul pentru matematică, Andrei Vieru a propus, conform paginii sale de prezentare în limba franceză din enciclopedia Wikipedia, "o metodă elementară de renormalizare a funcțiilor multi-zeta ca argumente ale formei prin mijloace pur analitice ce nu fac apel la nicio specie de concept algebric". Face traduceri, pictează - o personalitate de tip renascentist, cu alte cuvinte, pe care am avut bucuria să o pot invita la microfonul Radio România Muzical pentru un dialog, a cărui primă parte vă propun să o urmăriți pe 27 ianuarie, iar continuarea pe 3 februarie, de la ora 16.30.