Perioada interbelică (I) - O istorie subiectivă a muzicii românești

Epoca ce urmează războiului și Unirii de la 1918 este numită de istoricul Keith Hitchins marea dezbatere. Într-adevăr, două grupări largi își dispută terenul reconstrucției naționale în cadrul acestei mari dezbateri: europeniștii și tradiționaliștii. Europeniștii arătau spre Europa ca model și țintă a integrării noastre, iar tradiționaliștii optau pentru un model de dezvoltare specific românesc, în care caracterul agrar și moștenirea culturală unică să joace rolul primordial.

În 1920 se înființează Societatea Compozitorilor Români, avându-l ca președinte pe Enescu, iar ca secretar general pe etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, iar la 1 noiembrie 1928, Societatea de Difuziune Radiotelefonică în România va transmite prima emisiune. În literatura română răsar capodopere precum romanele Ion (1920) și Pădurea spânzuraților (1922) de Liviu Rebreanu, Lucian Blaga publică volumul În marea trecere (1924), Tudor Arghezi tipărește Cuvintele potrivite în 1927, iar Mihail Sadoveanu șochează cu lapidarul și puternicul roman Baltagul (1930).

În acest timp, la Viena se încheagă în jurul lui Arnold Schoenberg Societatea de Concerte Private, în care își face loc muzica nouă, iar la Paris se dezvoltă neoclasicismul, flancat de influența crescândă a jazzului american. Acesta este contextul apariției unei pleiade de compozitori tineri grupați în jurul lui Enescu: Mihail Jora, Sabin Drăgoi, Mihail Andricu, Marțian Negrea, Filip Lazăr, Marcel Mihalovici, Paul Constantinescu, Teodor Rogalski și Constantin Silvestri.

Dan Dediu - compozitor