Dacă în literatură colaborările dintre autori pentru scrierea unui roman colectiv sunt relativ rare, în muzică ele devin aproape inexistente. Aproape…

Ideea de colaborare muzicală presupune, de cele mai multe ori, creaţii compuse de un autor şi orchestrate de un altul, teme preluate şi prelucrate în opusurile unui alt compozitor şi, bineînţeles, pentru că suntem în lumea operei, parteneriate între compozitori şi libretişti. Însă opera pe care o ascultăm duminică, 22 mai 2016, « L'Aiglon» (Vulturaşul), este cu totul specială - ea a fost scrisă de Arthur Honegger şi de Jacques Ibert. Întrebaţi cum au reuşit să compună împreună opera, muzicienii au răspuns, glumind : «Unul dintre noi a scris diezii, celălalt bemolii.»

Subiectul operei urmăreşte o parte din viaţa fiului lui Napoleon Bonaparte, Napoleon al II-lea, alintat « Vulturaşul». Acesta, împreună cu Séraphin Flambeau, fidelul său valet, reuşeşte să scape din detenţia austriacă şi vizitează vechiul loc al bătăliei de la Wagram, înainte de a se stinge din viaţă din cauza tuberculozei.

Discul pe care îl ascultăm la "Opera în interpretări de referinţă" este rezultatul imprimărilor din cele trei concerte susţinute de Orchestra Simfonică şi de Corul Orchestrei Simfonice din Montreal, sub bagheta dirijorală a lui Kent Nagano. Concertele au avut loc în 17, 19 şi 21 martie 2015 la Maison Symphonique de Montreal, în Canada, iar înregistrarea este prima după cea din anii 1950. Distribuţia este formată din cântăreţi vorbitori de limbă franceză, cu soprana Anne-Catherine Gillet în rolul titular, cu o voce metalică ce se pretează rolului Vulturaşului, Napoleon al II-lea; valetul său este interpretat de baritonul Marc Barrard, de asemenea bine ales pentru aceste rol de bătrân arţăgos. În alte roluri (multe dintre ele duble sau chiar triple) îi veţi auzi pe: Jean-Michel Richer (Comte de Sedlinsky), Hélène Guilmette (Thérèse de Lorget), Marie-Nicole Lemieux (Marie-Louise), Julie Boulianne (Fanny Elssler), Étienne Dupuis (Prinţul de Metternich), Philippe Sly (Mareşalul Marmont, L'autre, Arlequin), Pascal Charbonneau (Ataşatul militar, Un manteau vénitien, Pierrot), Isaiah Bell (Frédéric de Gentz, Un matassin, Un polichinelle), Tyler Duncan (Chevalier de Prokesch-Osten, Un Gilles), Kimy McLaren (Comtesse Camerata, Une marquise, Isabelle).

Există diverse motive pentru care o operă iese din repertoriul teatrelor: unele partituri sunt scrise pentru a marca un moment anume şi atunci devin desuete, altele au fost compuse pentru anumiţi cântăreţi, ale căror calităţi nu se mai regăsesc în vocile generaţiilor următoare; există, bineînţeles, şi cazuri în care muzica nu este, pur şi simplu, suficient de valoroasă pentru a fi readusă în atenţia publicului; alteori muzica este bună, însă libretul foarte slab. Însă neglijarea anumitor partituri vine uneori şi din comoditate sau chiar ignoranţă, iar câţiva dintre specialiştii care au scris pe marginea acestei noi imprimări susţin că acesta este şi cazul operei semnate de Arthur Honegger şi Jacques Ibert.

L'Aiglon a fost cântată pentru prima dată la Monte Carlo în 1937, din distribuţia iniţială făcând parte soprana Fanny Heldy şi bas-baritonul Vanni Marcoux. Libretul, bazat pe piesa lui Edmond Rostand (creatorul lui Cyrano de Bergerac), este de foarte bună calitate literară, aducând în scenă personaje convingătoare, cu personalităţi puternic conturate. Acţiunea se derulează rapid iar finalul, deşi nu atât de dramatic expus ca în Traviata, Boema sau Werther, este la fel de emoţionant. Muzica este superbă, iar cercetările au arătat şi felul în care cei doi compozitori şi-au împărţit munca de creaţie: Honegger a scris actele doi şi patru, Ibert actele unu şi cinci, în vreme ce actul al treilea a fost compus împruenă de cei doi.