Kian Soltani - minunea persană în care crede Barenboim
Unul dintre cei mai valoroși tineri violonceliști ai momentului - invitatul "Poveștilor de succes", din 30 ianuarie
Kian Soltani a cântat pentru prima dată pe o scenă românească în 21 septembrie, anul trecut, la Sala Palatului. M-am ocupat de transmisiunea directă a concertului, așa că am fost prezent la singura repetiție, din chiar dimineața respectivă. Dirijorul Christian Badea - deosebit de agitat și de vocal - în contrast cu Christoph Eschenbach, care condusese, o zi mai devreme, aceeași Orchestră a Radiodifuziunii Maghiare. În ton cu Eschenbach - și Kian Soltani, întârziatul la repetiție, unde a apărut în grabă și vizibil marcat de somnul prelungit (și, probabil, tihnit!) de care se bucurase (se pare că a fost vorba despre o neînțelegere în comunicarea orei de începere a repetiției). Dincolo de această sincopă, amuzantă și, în fond, reconfortant de omenească, m-am bucurat de ce intuiam că voi avea parte: de o măiestrie violoncelistică înaintând dezinvoltă pe calea îngustă dintre perfecțiune și firesc, dimensiuni pe care Soltani reuștește să le contopească. Atunci când ai de-a face cu un asemenea grad de împlinire, e cumva inutil să de-construiești rezultatul: e de ajuns să înțelegi că se pleacă de la reprezentare muzicală și se ajunge la expresie muzicală pură; că proiecția inițială înseamnă coerență stilistică, rigoare formală; și o cultură a sunetului integrată simbiotic concepției generale. Aparent, nimic mai simplu, nu-i așa?
Kian Soltani e, el însuși, un instrument prin care răsună instrumentul său, violoncelul: relaxat, controlat și armonios. Revine acest "firesc" atunci când îmi reamintesc dimineața de 21 septembrie: la finalul repetiției, așteptându-l pentru a clarifica detalii de desfășurător, am urmărit discuția dintre el și câțiva dintre violonceliștii din orchestra maghiară: evident admirativi, aceștia i-au cerut părerea despre instrumentele lor. A avut toată răbdarea și deschiderea și a petrecut acolo atât cât a fost nevoie, incercând alte violoncele și discutând cu muzicienii; am vânat, cu maximă atenție, un dram de vanitate și infatuare - fără succes!
Kian Soltani mi-a întărit convingerea că firescul e cea mai bună definiție a noului val de vedetele ale scenei clasice (ei, poate că totuși nu e chiar atât de nou...). Nu înseamnă deloc că naturalul exclude carisma și originalitatea, dimpotrivă. Iar relația dintre firesc și excepțional e, îmi pare, și mai pasionantă de explorat. În cazul lui Soltani, ea ține de "Metoda Hulk", personajul din universul Marvel care nu își poate controla furia, e cheia de a înțelege modul cum Soltani surmontează tracul de scenă. O numește "Metoda Hulk", deși ar trebui să poarte mai degrabă numele Bruce Tanner: pentru că teama de scenă se poate controla atunci când trăiești cu ea, când ești conștient de ceea ce înseamnă în viața de zi cu zi; printr-un exercițiu mental.
Pe acest pasionat de filme, de cele inspirate din benzile desenate Marvel în special, pe muzicianul care i-a câștigat încrederea lui Daniel Barenboim (care a și girat, în 2015, propulsarea sa într-o carieră interpretativă ce se anunță remarcabilă) vă invităm să-l descoperiți la "Poveștile de succes ale muzicii". Ascultându-l într-un interviu de peste 45 de minute și, sigur, în înregistrările pe care le-a semnat. Din 30 ianuarie, ora 16.00, la Radio România Muzical.
Credit foto: Juventino Mateo