Jazz-ul modern a devenit o limbă de circulație mondială, practic nu mai ai de ce să delimitezi geografic acest limbaj, ci doar pe criterii valorice. Astfel, există doar jazz interpretat de muzicieni din diferite țări, nicidecum alt jazz la care se adaugă denumirea unei țări. De aceea, originea artistului devine doar o simplă informație suplimentară, nu mai există muzică sau muzicieni "ca afară". Odată ce te ridici la nivelul celor care te-au inspirat, ești înăuntru, ești ca ei. Asta ne ajută să nu mai vorbim de jazz-ul românesc, ci de muzicieni suficient de buni, născuți în România, care se pot exprima în acest limbaj complex, în permanentă expansiune, care are nevoie de permanentă actualizare, ca informație și nivel de expresie. Cred că astfel putem descrie cel mai bine succesul unui proiect condus de un muzician din România. Până să-i socotim gloria și buzunarul, ne bucurăm că ascultăm ceva provenit din mediul potrivit, cu reale conexiuni cu lumea bună a muzicii. Pianistul Johnny Bica a reușit să ne ofere un album care, dincolo de audiția consistentă, ne oferă indirect bucuria de a ne simți conectați la fenomen. Pe lângă rigoarea specifică producției, descoperim teme generoase, abordate matur, improvizație dezinvoltă, punctuație ritmică trasată fin, subtilități de acompaniament, armonie erudit dezvoltată și o reală plăcere de a lucra în grup. Se simte grija față de acuratețe, dar și fluența pe care doar muzicienii atenți unii cu alții, implicați în interplay, o pot avea. "The Real Vibrations" curge ca un curs de munte, cu unduiri și valuri, dinamic și coerent, ramânând tot timpul limpede, fără a ieși din matcă, răsplătind urechile atente. Cvartetul lui Johnny Bica, format împeună cu basistul Michael Acker, chitaristul Andy Ava și bateristul Andrei Paraschiv, la care se adugă soliștii invitați Sebastian Burneci la trompetă, Gianni Gagliardi la saxofon, Alexander Benavides la percuție și Dan Alexandru la baterie nu sună "ca afară", ci exact cum trebuie să sune o trupă din interior, bine încadrată în curentul urmat. Discul ne face să vedem un concert cu ei, iar asta se poate întâmpla oriunde, pentru că trupa se exprimă suficient de clar și de complex pentru toată lumea, din toată lumea.

Oricât am fi de încrezători, nu putem vorbi de o mișcare coerentă care să reprezinte jazz-ul în România, dar putem vorbi de muzicieni excepționali care au reprezentat acest gen la singurul nivel acceptat, cel universal, care implică toată mișcarea muzicală. Câteva generații de talent și clasă au reușit să dilueze linia care desparte injust muzicienii după locul în care s-au născut. Avem așadar o listă în care putem găsi personalități solide, muzicieni minunați, mai ales în aria instrumentală, de unde chiar putem alege. Când vine vorba de acapella, cântul neacompaniat, numărătoarea se rezumă la degetele unei mâini. Ajungem și la esențial, la activitatea susținută, la continuitate, la album și la sound-ul live, pentru a rămâne cu un singur nume pe 2018, Blue Noise, autorii unui excepțional album în premieră, compus, orchestrat și cântat în cea mai autentică manieră vocal-jazzistică. Șase voci, șase personalități, un singur ansamblu bine legat și admirabil în concert. Atenția pentru detalii nu diminuează nicicum plăcerea de a cânta, umorul și vocea fiecăruia în parte. Armoniile curg unitar, convergent, într-o timbralitate bine definită, în timp ce temele și momentele individuale decupează clar fiecare registru, fiecare vocalist în parte. Mediul creat în aer modern permite multe derivații de stil și ne lasă în memorie piese bune, cu "groove" și "flow", astfel încât nici nu apucăm să realizăm ineditul de ansamblu, lipsit de instrumente. "Portraits" este un album care trebuie găsit și savurat, în timp ce Blue Noise trebuie urmăriți peste tot, fără menajamente.