Dacă aveți disponibilitatea să treceți peste obișnuițele sonore pe care ni le-a creat era digitală, vă semnalez un document sonor de o valoare inestimabilă - George Enescu dirijor al Orchestrei Naționale a Franței, într-un concert omagiu dedicat lui Dinu Lipatti, la un an după moartea sa. Concertul a avut loc la Teatrul municipal din Besançon în 6 septembrie 1951, în cadrul celei de-a patra ediții a celebrului Festival. A fost gravat pe disc, în anul 2002 în Franța sub sigla Tahra și are pentru noi o conotație artistică și sentimentală fără precedent.

Albumul începe cu un discurs al soției pianistului român, Madeleine Lipatti în egală măsură impresionant: "În ciuda dispariției sale arta lui Lipatti rămâne vie și continuă să strălucească pentru iubitorii muzicii, nu doar pianiști pentru care a fost un exemplu incomparabil. Grație acestui demers, sper să am puterea de a-i evoca personalitatea complexă și în egală măsură simplă. Și acum după moartea ss tragică, continuă să ne încânte prin discurile sale. Misiunea sa nu s-a încheiat. Și există și o altă față a lui Lipatti care a rămas printre noi, cea a compozitorului. Viața sa a fost prea scurtă pentru a se exprima complet și pe această linie. Dar ceea ce a creat, a fost revelat. Și nu mă opresc din a afirma că dacă nu ar fi avut acest dar al creației, nu ar fi putut să pătrundă atât de profund gândirea marilor compozitori pe care i-a interpretat. A fost servitorul muzicii și nu a slujit-o pentru a-și afirma propria valoare. "

Albumul debutează de-altfel cu Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de Dinu Lipatti, interpretată atunci în concert de Madeleine Lipatti, alături de Bela Siki, discipol al lui Dinu Lipatti, acompaniați de Orchestra Națională a Franței sub conducerea lui George Enescu, care prezenta și Rapsodia română nr.2, Muzica pentru coarde, percuție și celestă de Bela Bartok, dată fiind "simpatia sa pentru muzica românească și legăturile de prietenie care îl unesc cu nenumărați români". Este tot o mărturie venită din partea lui Madeleine Lipatti.

Din prezentarea acestui album, printr-o mărturie a pianistului Bela Siki aflăm și câteva detalii despre dirijorul român: "Enescu a pus multă iubire în acest concert. Cum era nașul lui Lipatti, a fost cumva o afacere de familie. A fost într-o oarecare măsură greu pentru că partitura Simfoniei concertante este dificilă și creează mari probleme de intonație - o lucrare care nu este scrisă în limbajul obișnuit".

Desigur pentru noi este impresionantă această oportunitate de a-l asculta pe George Enescu în calitate de dirijor, și remarcăm dincolo de sonoritatea difuză, susținerea interioară extraordinară, o intensitate a gestului muzical fără precedent, de asemenea o manieră de construcție , de arcuire a frazelor largi, cu un legato de o mare profunzime. Îndrăznesc să adresez un gând dirijorilor și instrumentiștilor din orchestrele noastre. Avem la dispoziție una dintre versiunile Rapsodiei române nr. 2 dirijate de G.Enescu, și putem observa ce și-a dorit ca model de interpretare din această partitură.

Acest concert al anului 1951 se încheia cu finalul Suitei Șătrarii de Dinu Lipatti - lucrare premiată cu medalia de argint a Franței, în 1937 - de asemenea o interpretare plină de vervă , cu accentele și ethosul românesc atât de bine puse în valoare de orchestra franceză și marele ei dirijor - George Enescu.