„Când aveam 8 ani, tatăl meu mi-a oferit un cadou-surpriză, un bandoneon! Stătea pe scaun, mi-a pus lucrul acela în braţe şi a zis: « Astor, acesta este instrumentul tangoului şi aş dori să înveţi să cânţi la el. » Prima mea reacţie a fost de revoltă, tangoul era muzica pe care o asculta aproape în fiecare seară când revenea de la muncă, iar mie nu îmi plăcea deloc." Chiar dacă primul contact al lui Astor Piazzolla cu bandoneonul și cu lumea tangoului nu a fost dintre cele mai fericite, mai târziu părerea i s-a schimbat radical: nu numai că a deprins tainele instrumentului la care, deloc întâmplător, primul autor abordat a fost Bach, dar a ajuns să iubească şi să promoveze la un cu totul alt nivel acel univers sonor față de care se simțea, instinctiv, refractar în copilărie. În 1979, Piazzolla compune Concertul său pentru bandoneon şi orchestră, structurat în trei mişcări, respectând tiparul tradiţional al acestui gen instrumental, în toate regăsindu-se ritmurile atât de familiare ale tangoului, căruia îi evidenția potențialul de culoare, energie și de diversitate afectivă (cu fațete în liric, melancolic, nostalgic, senzual, dar și în energic, instinctiv și impetuos). Ascultând lucrarea, supranumită „Aconcagua” pentru a-o sublinia altitudinea în peisajul creației lui Piazzolla, îți vin în minte cuvintele lui Jorge Luis Borges: „Despre tango putem dezbate și am tot dezbătut, dar acesta încă mai ascunde, ca tot ce e plin de sinceritate, un secret".

Astor Piazzolla este, astăzi, poate cel mai proeminent muzician argentinian din perspectivă universală ; deși a existat un timp când în Argentina, patria tangoului, Piazzolla era privit ca proscris, drept iconoclastul care a aruncat în aer „adevărata” natură, cea tradiţională, a acelui dans şi gen muzical atât de reprezentativ pentru spiritul argentinian. Erau ani când familia sa nu se simţea deloc în siguranţă pe străzile din Buenos Aires, pericolul venind din partea adepţilor iștraortodocşi ai tangoului. Pentru că Piazzolla decretase revoluţia numită Nuevo tango, un melanj cu genurile europene clasice, etalat mai ales instrumental, cu accent pe tehnicile polifonice, cromatism exacerbat, disonantică şi pe elemente împrumutate din jazz - aşa cum este apetenţa pentru improvizaţie şi extinderea paletarului de instrumentaţie. Pe scurt - o rescriere a genului care a înfierbântat multe spirite.

Astor Piazzolla, probabil între ultimii muzicieni totali pe care i-a avut scena universală, atât ca interpret, cât și din postura de compozitor; îl celebrăm joi, 11 martie 2021, la „Arpeggio”, între 10,00 și 13,00.