Alexandru Paleologu - eseist, critic literar, diplomat, om politic. S-a născut la 14 martie 1919, în București, într-o veche familie boierească. Absolvent al Liceului ”Spiru Haret” și licențiat al Facultății de Drept din București. În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Regal al Afacerilor Străine. Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals în orașul Câmpulung-Muscel, până în 1956. În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat, alături de alţi intelectuali români, anchetaţi şi condamnaţi la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani muncă silnică. Condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii, graţiat în 1964. Cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române (1956-1959, reintegrat în 1964, după eliberarea din închisoare), membru al Uniunii Scriitorilor (din 1967), redactor la Cartea Românească (1970-1976), ambasador al României în Franța (31 decembrie 1989-iunie 1990), senator (1992-2004). S-a stins din viață la 2 septembrie 2005, în București.

Vă invităm să-l ascultați pe Alexandru Paleologu într-o convorbire cu Victoria Dimitriu, din primăvara anului 1999, înregistrare difuzată în emisiunea ”București, istorii scrise și nescrise”, din 12 și 19 mai 1999.

”De la o conversație simplă despre oraș, de la detaliul precis al unei adrese, gazda noastră, domnul Alexandru Paleologu, ajunge a rosti un adevărat eseu despre destinul cetății, despre locul ei în lumea de azi și de mâine” - astfel prefața Victoria Dimitriu această înregistrare-document realizată în casa scriitorului din strada Armenească, din care redăm mai jos un fragment.

”Victoria Dimitriu: Cum vi se pare astăzi Bucureștiul?

Alexandru Paleologu: Trebuie să vă mărturisesc că mie îmi place Bucureștiul oricum, așa cum este acum, în halul în care e, cu toată agresiunea cvasi-mortală pe care a suportat-o din partea lui Ceaușescu și a comunismului în general, dar nu numai a comunismului [...]

Bucureștiul acesta în care noi trăim acum mai are încă o rezistență foarte puternică a esenței lui. Eu pretindeam cu Nicu Steinhardt, prietenul meu: «Măi, frumos oraș Bucureștiul și ce civilizat oraș!» Și nu glumeam cu oraș civilizat. Era un oraș care exprima un anumit spirit, în care toată tradiția balcanică, adică socratică, platonică și aristotelică este prezentă, dialogul în piață publică, în agora socratică există în lumea valahă și nu numai valahă. Trebuie să remarcăm că Principatele Române au niște inducțiuni venite din afara lor. Noi nu suntem balcanici pentru bunul motiv și simplu că suntem nord-dunăreni, dar avem în Valahia foarte puternice inducții balcanice, care sunt sarea și piperul inteligenței românești și care s-au extins și peste Valahia, dincoace, în celelalte principate. Dar lumea asta care începe cu Filimon, cu Ion Ghica, cu Caragiale este o lume de o inteligență și de o filosofie și de o percepere a nuanțelor și a profunzimii pe care o avem numai noi. Au putut să o înțeleagă și alții, alții care au poate ceva analog, cum sunt italienii, spaniolii, francezii și pe altă latură alte popoare indo-europene care au alte tradiții, dar care sunt totuși tradiții adevărate. 

Însă ideea că Bucureștiul este un oraș hibrid, un oraș compozit în care se amestecă Occidentul cu Orientul sau se amestecă niște construcții armonioase cu niște mizerabile mici coșmelii sau că s-a abuzat de neoclasic...[...] Nu puteam să evităm fenomenul necesar european care este totuși stereotipia stilurilor dominante. Așa cum goticul a mers pe Europa, pe o jumătate a ei, așa cum stilul est-european a mers pe stilurile lui, așa a mers și stilul neo-clasic francez, care a inspirat foarte multă urbanistică în România și este normal, este foarte bine, nu e nimic rău în asta. Trebuie să zicem că elementul eclectic și compozit al Bucureștiului este o fatalitate fericită a evoluției acestui oraș. Dar acest oraș... eu când mă plimb de-a lungul bulevardului Carol și de aici, de la statuia Pache până la Universitate este o splendoare cum se vede cu pomii, cu Piața Rosetti și toate clădirile acestea, este un bulevard de o mare frumusețe! Nu mai spun asemănările lui cu anumite repere franțuzești, că eu nu sunt un amator al Micului Paris - și aceasta este un fel de snobism meschin, noi nu suntem în Micul nostru Paris, suntem în Marele nostru București! Dar care are, evident, ca orice oraș deschis și european, are inducții care vin, firește, din Franța, cum au venit cam peste tot, cum era și normal, nu numai din Franța, pentru că noi avem și în Moldova, dar și aici anumite inducții stilistice rusești sau poloneze sau turcești. Toate acestea sunt un creuzet minunat de inteligențe și de stiluri și de creații.[...]

Victoria Dimitriu:  Cum ați rezuma, să zicem, dragostea dumneavoastră pentru București într-o frază care să fie de încheiere pentru această discuție?

Alexandru Paleologu: Citez din Mateiu Caragiale, nu mai știu unde, într-o scrisoare sau într-un text din Craii de Curtea-Veche... cred că nu... «arză-l focul, București!» De unde vine chestia asta? Bucureștiul, în secolul trecut, ardea ușor, erau clădiri care puteau să ardă ușor și din joaca unui copil putea fi incendiată jumătate de oraș. Și renăștea din asta Bucureștiul. Bucureștiul era un oraș cu o vitalitate extraordinară, cu o prezență a spiritului extraordinară și pe care focul nu îl nimicea și focul îl stimula să se refacă. Acum, Doamne ferește!, nu mai putem spune «arză-l focul, București!», că dacă îl arde, îl arde de tot.

Iar cu Bucureștiul ce să spun? Îmi pare bine că nu mai am mult de trăit. Am urmași, am copii și nepoți și nu știu pe ce lume dementă or să trăiască ei [...]. Pe ei i-am crescut într-un spirit european, occidental și balcanic, așa cum se cuvine, dar ceilalți... Nu știu contemporanii lor cum or să fie, deci eu mor neliniștit, fiindcă nu știu în ce lume vor trăi copiii și urmașii mei.”

Puteți asculta întreaga convorbire în emisiunea ”București, istorii scrise și nescrise”. Alte înregistrări cu vocea lui Alexandru Paleologu (din 1970 și 1993) sunt disponibile în secțiunea Personalități a site-ului www.radio-arhive.ro