Emilie Luise Friderica Mayer - o figură neobișnuită nu numai între compozitorii germani ai secolului 19 ci chiar între biografiile epocii, după cum s-a consemnat în cronicile secolului XIX.

Chiar dacă a primit de timpuriu lecții de pian și a avut încercări componistice de la vârsta copilăriei, a primit o educație muzicală cu adevărat riguroasă abia de la 28 de ani; în 1840 s-a mutat la Stettin special pentru a lua lecții cu un muzician și profesor foarte cunoscut al vremii: Carl Loewe. Această schimbare radicală în viața tinerei Emilie Luise Friderica Mayer a avut loc după ce tatăl ei - un respectat farmacist - s-a împușcat (în unele biografii se specifică o sinucidere după ce își pierduse soția cu mulți ani în urmă, în altele se menționează "că ar fi fost un accident"). Intre cei 5 copii ai famacistului din Friedland, Emilie Mayer (numele de familie apare în două versiuni , ortografiat și cu e dar și cu a) era cea mai mare dintre cele 3 surori. S-a confruntat ea însăși cu unele probleme de sănătate încă din copilărie; nu s-a căsătorit niciodată și - până la cei aproape 71 de ani cât a trăit - a fost una dintre personalitățile componistice feminine recunoscute în Germania, fiind alăturată lui Fany Mendelssohn Hensel sau Clarei Schumann. A călătorit și în alte zone europene unde paginile sale au răsunat, fiind prețuită de contemporani.

Preocupată de aprofundarea cunoștințelor sale, Emilie Mayer a plecat apoi la Berlin, unde și-a continuat studiile, chiar dacă avea deja la activ numeroase creații - inclusiv simfonii care fuseseră interpretate cu succes în public! Apreciată pianistă, a scris mult pentru acest instrument: de la concert cu orchestra la numeroase partituri solo sau pentru ansambluri camerale care includeau și claviatura... O duzină de sonate pentru violoncel și pian, șase pentru vioară și pian, trio-uri, cvartete și lucrări pentru ansambluri ceva mai mari stau mărturie râvnei sale creatoare, ca și un număr impresionant de lieduri (între care regăsim și o versiune a baladei "Regele ielelor", temă abordată și de maestrul ei,Carl Loewe). Marcată de experiența audiției simfoniilor beethoveniene, dar și de inspirația romantică a paginilor orchestrale semnate de Felix Mendelssohn sau de Robert Schumann, Emilie Mayer a scris în jur de 15 uverturi de concert (unele s-au pierdut dar mulți au avut cuvinte de laudă pentru câteva astfel de opusuri, elogii deosebite însoțind-o pe cea numită "Faust", realizată în anii deplinei maturități, publicată și interpretată în programe simfonice) dar și 8 simfonii, datate pe parcursul unui deceniu. Se pare că cea de a VII-a a fost eronat prezentată sub un alt număr pe un CD cu ansamblul Kammersymphonie Berlin, apărut în 2003…De fapt, creația lui Emilie Mayer a fost cercetată, editată și interpretată în concerte și pe disc cu prilejul bicentenarului nașterii sale (în 2012) și astfel beneficiem de o readucere la lumină a acestui profil componistic al veacului XIX.