Românii din estul Serbiei sunt cunoscuţi în literatura etnologică românească drept români timoceni iar în cea sârbească drept vlasi. Membrii comunităţilor româneşti din această zonă îşi atribuie, însă, titulatura veche de rumâni atât în graiurile vorbite, cât şi în conştiinţa identitară colectivă. Ei sunt aşezaţi la răspântiile a patru ape curgătoare: Morava Mare (la vest), Dunărea (la nord), Timocul Mare (la est) şi Timocul Negru (la sud). Acestea delimitează un teritoriu care poate fi încadrat culturii carpatice, deoarece ramura sudică a Munţilor Carpaţi se extinde până în această zonă, unindu-se, mai la sud, cu Balcanii. Este o regiune care atestă urme de locuire din cele mai vechi timpuri, o zonă în care definitorii au fost, în decursul istoriei, amestecurile şi modificările permanente ale componentelor etnice, migraţiile, colonizările şi conflictele. Este un ţinut mult şi greu încercat de apăsarea vremurilor neprielnice!

Grai românesc şi folclor muzical

Situarea românilor în Serbia orientală se concentrează între două realităţi istorice ale etnogenezei. Există, pe de o parte, incontestabila componentă latină, rămasă aici şi "topită" în creuzetul sud-dunărean, care s-a constituit ulterior retragerii aureliene şi, pe de altă parte, realitatea "migraţiilor" şi colonizărilor românilor sosiţi de peste Dunăre, începând cu secolul al XVII-lea. Prin cumulul acestor factori social-istorici complecşi a rezultat stratificarea componentei etnice a elementului românesc din regiune. Rumânii din Serbia de nord-est sunt împărţiţi în două grupe principale, suprapuse peste cele două tipuri de civilizaţie tradiţională: agrară şi pastorală. Agricultorii de la câmpie sunt cunoscuţi sub numele de ţăreani. Ei vorbesc graiul muntenesc, avându-şi originile în Valahia. Ceilalţi locuitori, din zonele de deal şi de munte, s-au ocupat cu păstoritul; ei poartă denumirea de ungureani sau munceani (cu sensul de oameni de la munte) căci au ales să locuiască în această zonă, venind din Banat şi din alte regiuni româneşti aflate pe atunci sub stăpânirea imperială. Aceştia vorbesc un grai bănăţean, unitar. Caracteristicile dialectale, ca şi elementele constitutive muzicale (scări, linii melodice, ritmuri şi cadenţe), identice cu cele din Oltenia, din Mehedinţi şi din Banatul de munte, pot fi urmărite în multe dintre piesele repertoriului vocal interpretat de românii din această regiune a Serbiei. De asemenea, cântecul de dor, rafinat şi sublimat prin intermediul fluierului, reprezintă expresia cea mai elevată a civilizaţiei de tip pastoral, în care se încadrează o bună parte dintre românii timoceni.

Credinţă, tradiţie şi rânduială

Identitatea culturală, de neam, de grai şi de credinţă a comunităţii româneşti din această regiune rezultă din moştenirea istorică şi din formele de exprimare ale cutumelor şi credinţelor ancestrale, precreştine, care s-au pliat peste creştinismul timpuriu şi apoi peste "creştinismul de subzistenţă", ascuns în "subteranele" obiceiurilor şi tradiţiilor care au substituit lipsa Bisericii şi a preoţilor care să slujească în limba română. În locul bisericilor, românii au făcut troiţe şi le-au sfinţit, transformându-le în locuri de închinare şi rugăciune. Acolo, ei se adunau, făceau praznice, dădeau de pomană, mâncau, beau şi apoi jucau şi se veseleau. Toate acestea le făceau fără preot, pentru că, timp de două secole, nu au mai existat preoţi români în răsăritul Serbiei. Cultul şi pomenirea morţilor, la românii timoceni, asigură şi astăzi legăturile dintre lumea văzută şi cea nevăzută. Ele sunt păstrate cu sfinţenie, din generaţie în generaţie, cu rădăcini istorice care pot fi căutate foarte timpuriu, chiar la traci. Pomana este considerată o hrană spirituală pentru răposaţi iar credinţele locului spun că orice lucru dat de pomană, pe lumea aceasta, pentru sufletul cuiva, are o corespondenţă identică pe lumea cealaltă. Ritualul şi ceremonia pomenii se bazează pe trei secvenţe muzicale: debutează cu o piesă lentă, în stil improvizatoric, la fluier sau cimpoi, continuă cu taraful care susţine muzical "mărturia", respectiv împărţirea colacilor, mâncării, băuturii şi hainelor, încheindu-se cu melodia de joc pentru "veselia la pomană" care, în unele zone era continuată şi cu o "horă de pomană", oferită în memoria celor plecaţi.

Vă invit, aşadar, în data de 14 iunie 2015, de la ora 19.00, în cadrul emisiunii "Muzici tradiţionale", să cunoaştem câteva aspecte care definesc universul identitar unic al românilor timoceni, de la tradiţii şi rânduieli până la obiceiuri, folclor, cutume, superstiţii, muzică şi substitute liturgice. Vom descoperi o cultură muzicală care probează o tulburătoare asemănare şi unitate de neam, de grai şi de credinţă a românilor de pe ambele maluri ale Dunării.