Ultima operă a lui Benjamin Britten, Moarte la Veneţia, este bazată pe nuvela omonimă, din 1912, a lui Thomas Mann; ea reprezintă o reîntoarcere la subiecte care l-au preocupat pe compozitor întreaga sa viaţă: conflictul artistic dintre ordine şi impuls, natura frumuseţii şi a dorinţei, dihotomia apolinic-dionisiac. Operele lui Britten sunt, în general, populate de personaje care nu-şi pot exprima emoţiile - indiferent dacă această reţinere e cauzată de opresiuni sociale sau de reprimări personale. În Moarte la Veneţia suntem martori la agonia cauzată de lucruri rămase neexprimate, observăm puterea unei priviri, seducţia tinereţii şi abandonul fără cuvinte. Toate acestea au ca fundal Veneţia, un oraş el însuşi bolnav şi care musteşte de secrete. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că elementul care defineşte Veneţia şi frumuseţea ei - apa din canale - este acelaşi care îmbolnăveşte oraşul. În momentul premierei, 1973, viaţa lui Britten se apropia de final - avea să moară trei ani mai târziu; un aspect ce îl leagă pe compozitor la nivel personal de protagonistul operei sale, Aschenbach, de asemenea un artist important, aproape de sfârşitul vieţii, în permanentă căutare a inspiraţiei şi plin de dorinţă.

Opera Moarte la Veneţia este ultimul dar muzical oferit de compozitorul Benjamin Britten partenerului său de viaţă, tenorul Peter Pears. De altfel Pears a fost cel care a interpretat partitura lui Aschenbach la New York, debutând la Metropolitan la vârsta de 64 de ani.

Sunt foarte bucuroasă să vă ofer duminică,19 iulie 2020, de la ora 21.00, într-o nouă ediţie a emisiunii Opera în interpretări de referinţă, această creaţie a lui Britten. O montare de la Opera Regală Covent Garden din Londra, înregistrarea spectacolului din 6 decembrie 2019. Imprimarea este disponibilă, ca de obicei, prin intermediul Uniunii Europene de Radio, ai cărei membri suntem.

La Londra opera Moarte la Veneţia a lipsit din repertoriu mulţi ani, fiind pusă în scenă ultima dată în 1992. Ea a revenit într-o nouă producţie în regia lui David McVicar, ca parte a ciclului Britten realizat de faimoasa instituţie londoneză. Distribuţia este alcătuită din importanţi artişti britanici - tenorul Mark Padmore este Gustav von Aschenbach, baritonul Sir Gerald Finley joacă roluri multiple (este călătorul, gondolierul, managerul hotelului şi bărbierul hotelului, dar şi vocea lui Dionisos, între altele). Partitura este una de ansamblu, iar dansul este extrem de important, integrat aici poveştii, mai ales dacă ne gândim că tânărul băiat, obiectul dorinţei lui Aschenbach, este balerin. În această producţie el este interpretat de Leo Dixon, solist al corpului de balet al Operei londoneze.

În alte partituri îi veţi auzi pe contratenorul Randall Scotting, pe mezzo-sopranele Rosie Aldrige, Hanna Hipp, Amanda Baldwin, Rebecca Lodge Birkebaek, pe sopranele Rebecca Evans, Masabane Cecilia Rangwanasha şi Elizabeth Weisberg. Soliştii cântă în compania Corului şi a Orchestrei Operei Regale Covent Garden din Londra. Dirijează Richard Farnes.