Gânduri despre un geniu original, la aniversarea sa de 100 de ani

"Eu trăiesc aici şi acum, ca parte a unei culturi anume şi ce produc se va dovedi valoros în timp, sau nu."

"Muzica… este pentru mine ca o preocupare ştiinţifică: cercetătorul încearcă să rezolve o problemă fiindcă acel lucru îl interesează şi nu îşi face griji în legătură cu aplicaţiile sale practice. Astfel, întrebarea dacă ceea ce fac este necesar, nu-şi are rostul. Eu trăiesc azi şi acum, ca parte a unei culturi anume şi ceea ce eu produc se va dovedi valoros în timp, sau nu. Relevanţa unei opere în cadrul unei culturi se judecă post-factum". ("György Ligeti - Documentar"). Această mărturie vine din partea unui creator care a adus în potpuriul de limbaje şi curente de toate felurile ale secolului XX o lume sonoră imposibil de catalogat, încadrat şi definit. Cu toate acestea, lucrările lui au influenţat definitiv şi oarecum brutal scena contemporană, fiindcă diversitatea mijloacelor şi capacitatea sa de a combina surse de inspiraţie cu elemente personale a fost dublată de un curaj greu de egalat de exprimare fără compromisuri a subiectelor şi preocupărilor fundamentale existente înlăuntrul său. De altfel, curajul, îndrăzneala sunt cuvintele potrivite pentru a defini întregul parcurs al biografiei sale.

György Ligeti s-a născut acum 100 de ani la Diciosânmartin (actualul Târnăveni), în Transilvania, într-o familie de evrei unguri şi şi-a trăit copilăria într-o perioadă tragică, marcată permanent de persecuţia împotriva evreilor (Al Doilea Război Mondial, Holocaustul) şi urmată de comunismul sălbatic al anilor '50. Familia s-a mutat la Cluj când el avea şase ani; în ciuda înclinaţiilor sale artistice, tatăl său i-a impus o educaţie îndreptată mai curând spre ştiinţe exacte, astfel că abia la vârsta de paisprezece ani a început să frecventeze cursuri de pian. Cu toate acestea, imediat în jurul acelei vârste a început să producă primele compoziţii - influenţate de achiziţionarea unui aparat de radio şi, prin urmare, de imensul volum de muzică ascultat în acea perioadă, într-o succesiune rapidă de revelaţii: Wagner, Richard Strauss, Igor Stravinski, Debussy şi Bartók.

În 1941, tânărul a dat admitere pentru a studia matematica şi fizica la Universitatea din Cluj; cu toate că a trecut examenele, regulamentele naziste din acel timp în Transilvania ocupată interziceau accesul evreilor în anumite instituţii, aşa că s-a îndreptat către Conservator, după cum el însuşi relatează, cu toate că nu avea la acel timp informaţii sistematice de teorie muzicală sau compoziţie. În ianuarie 1944, studiile sale muzicale au fost întrerupte brutal de deportarea sa şi a întregii sale familii în lagărele naziste de muncă forţată; dintre toţi, singurii supravieţuitori au fost el şi mama sa.

"Am plecat la Budapesta fiindcă am dorit din tot sufletul să studiez cu Bartók. Dar când am ajuns, un drapel negru era în faţa conservatorului…"

Un aspect interesant al biografiei sale îl constituie plecarea (sau mai bine zis mutarea) sa la Budapesta - un pas hotărâtor în devenirea sa muzicală: tânărul Gyorgy frecventa în vacanţele de vară cursuri sau diferite conferinţe organizate acolo, iar dintre marile sale dorinţe cea mai arzătoare a fost să îl întâlnească şi să lucreze cu Béla Bartók, unul dintre creatorii care i-au influenţat, alături de Stravinski şi Debussy, construcţia unui prim limbaj compoziţional. Dar, într-o nefericită întorsătură a sorţii, acesta s-a stins fără să mai revină pe tărâmul Ungariei, în septembrie 1945, chiar când familia lui Ligeti se stabilea în Budapesta pentru următorii câţiva ani. Perioada petrecută la Conservatorul "Franz Liszt", o oază de academism, de cultură şi un tărâm al exprimării libere pentru câţiva ani, i-au dat posibilitatea să compună mai ales muzici corale (în care a inclus multe inserţii de cântece populare ungureşti şi transilvane, culese şi studiate în tot acest timp), precum şi piese instrumentale deosebit de interesante, în care influenţa bartókiană se simte în mod palpabil - Sonata pentru violoncel solo, Musica Ricercata pentru pian (şi apoi aranjată pentru cvintet de suflători) şi Cvartetul de coarde "Metamorfoze Nocturne" - prima lucrare în care experimentează şi începe să cimenteze ceea ce va deveni mai târziu limbajul său specific.

Cvartetul de coarde nr. 1, "Metamorfoze nocturne", în interpretarea Cvartetului Belcea

"Era o reiterare a terorii naziste dar acum în haină comunistă, un mers al cotidianului în care, în orice clipă, puteai fi omorât (împuşcat, spânzurat) sau închis pentru orice."

Acest Cvartet nu a putut vedea lumina zilei, însă până când, fugind din Budapesta, Gyorgy s-a îndreptat şi mai spre vest în 1956, în urma unui climat de nerespirat impus de cenzura stalinistă asupra vieţii sociale în Ungaria şi asupra artelor, în general. Era, după cum el însuşi mărturiseşte în filmul biografic "Ligeti - Documentar", "o reiterare a terorii naziste dar acum în haină comunistă, un mers al cotidianului în care, în orice clipă, puteai fi omorât (împuşcat, spânzurat) sau închis pentru orice".

Colindând oraşele Europei Occidentale, de la Viena la Köln, Hamburg, Stockholm şi înapoi la Viena, a reuşit să redefinească, printr-o imensă originalitate, ceea ce în acel timp s-a numit "avangarda muzicii culte"; călătoria sa creativă a început înainte de fuga sa din Ungaria terorizată de comunism şi a continuat până la ultima sa compoziţie, zugrăvind un viu şi vibrant tablou al convingerilor sale despre muzica "neplanificată". Ideea de pre-concepţie, de aderare la unul sau mai multe "curente" stilistice îi era tot atât de străină pe cât era asocierea sau afilierea la o şcoală componistică (de avangardă sau tradiţională), cu toate că le-a cercetat şi experimentat îndeaproape - fie că a fost vorba de moştenirea lui Bartok, Stravinski şi a altora, fie de experimentele acustice şi sonore ale contemporanilor săi (Pierre Boulez, Karlheinz Stockhausen, John Cage). Această unicitate a gândirii sale a însemnat găsirea permanentă a unor noi mijloace de expresie şi - prin extensie - a unor noi surse de inspiraţie, astfel că fiecare nouă lucrare a venit cu noi provocări şi noi rezolvări, realizate măiestrit, colorat, de multe ori înfricoşător de curajoase prin etalarea de soluţii inedite.

"Viziunea sfârşitului tuturor lucrurilor - zugrăvită în manieră şi la scară cosmică - este transformată într-o baie primordială de o incandescenţă care pare că trece peste limitele palpabilului."

Toate aceste navigări întortocheate prin oceanul sunetelor ligetiene au, totuşi, câteva repere estetice stabile, permanente, ca o hartă menită să ne ajute în descâlcirea labirintului creat de el: în primul rând, viziunea sfârşitului tuturor lucrurilor - zugrăvită în manieră şi la scară cosmică, de la Apocalipsa pământească la "moartea incandescentă" a Universului (definită astfel de compozitorul şi dirijorul Thomas Ades) - este sonorizată de el la niveluri ce depăşesc cuprinderea gândirii social acceptate; "sfârşitul lumii" nu este nicidecum o temă originală, dar Ligeti transformă acest "eveniment" într-o baie primordială de o incandescenţă care pare că trece peste limitele palpabilului. Dimensiunea Terorii, a Înfricoşătorului, a dat ideea lui Stanley Kubrick de a folosi muzica lui Ligeti în zugrăvirea Extraterestrului, a unei alte Inteligenţe în celebrele sale pelicule "2001: A Space Odissey" şi în filmul de groază "Shining", făcând aceste sonorităţi celebre dincolo de lumea destul de strâmtă a adepţilor şi ascultătorilor muzicii culte.

Kubrick - A Space Odissey

O altă dimensiune stabilă a operei sale este legată de afinitatea sa faţă de "Alice în ţara Minunilor" a lui Lewis Caroll, o lectură pe care noi o citim în copilărie ca să îi înţelegem suprafaţa şi o reluăm la maturitate ca să cercetăm Absurdul ca dimensiune poetică, literară, estetică, într-o multitudine de ipostaze. Acesta apare peste tot şi la Ligeti, secondând dimensiunea catastrofică a viziunilor sale, în foarte multe dintre lucrări: în Atmosfere (1961), în Requiem (1963-65), în opera sa Le Grand Macabre, în anumite lucrări pentru grupuri instrumentale şi vocale.

Atmosphères - Interpretată de Berliner Philharmoniker, Dirijor Simon Rattle

"Le grand Macabre - nu este o muzică pentru toată lumea! (Ligeti)"

Dacă tot vorbim despre Absurd, simţim ipostaza ironică a acestuia în însăşi alegerea compozitorului (evreu) de a crea un Recviem (gen muzical religios creştin), într-o formă mai scurtă, mai concentrată, mai neguroasă decât orice altă lucrare de gen scrisă vreodată. În opera Le Grand Macabre (denumită de autor o anti-anti-operă) se exploatează această dimensiune estetică prin synopsis-ul de un umor macabru incredibil, unde Sfârşitul Lumii se anunţă la început ca fiind iminent în seara respectivă (produs de o cometă invocată de comicul dar criminalul personaj Nekrotzar), fiind urmat de un potpuriu de gesturi nebuneşti pe care oamenii le fac în ultimele ore de aşteptare a Macabrului, sfârşindu-se în mod lamentabil cu o "eroare la beţie", care trimite cometa în altă parte, distrugând Saturn. Nu doar aici, ci şi în alte piese Absurdul vine în ipostaze ironice, comice de multe ori, expunând astfel o latură deosebită a firii autorului - un supravieţuitor al atâtor tragedii personale şi sociale - şi contrabalansând astfel latura terorizantă a Catastroficului.

Despre Anti-Anti-Opera "Le Grand Macabre" - documentar NDR

Formarea sa timpurie în ştiinţe exacte i-a întărit înclinaţia către precizie, către formarea de sonorităţi cu o anumită structură foarte densă, ca o stofă neregulată, pe alocuri străvezie, în altele groasă ca o plapumă, cu o consistenţă ba catifelată, ba, dimpotrivă, tăioasă sau rugoasă ca o pantă de grohotiş montan. Experimentele cu muzica electronică i-au hrănit imaginaţia şi, în acelaşi timp, i-au oferit o sursă pe baza căreia să îşi găsească propria lume, prezentă în toate compoziţiile sale dintre anii 1958 şi 1977 (printre care Apparitions, Atmosphères şi Requiem). În mod ironic, a renunţat la unda electronică în favoarea instrumentelor acustice, influenţat fiind de compozitorul flamand Johannes Ockeghem (un precursor al muzicii renascentiste), numind această tehnică de creaţie "micropolifonie" sau - aşa cum el scrie în articolul său "Gânduri rapsodice, neponderate despre muzică, în special despre propriile mele compoziţii" - "polifonie suprasaturată".

Textura muzicală creată de el s-a diversificat ulterior în modele de reţele melodice şi ritmice în interferenţă, cu formule suprapuse eterofonic în spaţii irizate. Dacă în zona melodică, Ligeti a redus amploarea "texturii" în favoarea armoniilor bazate pe armonicele naturale ale sunetelor, drumurile ritmice devin extrem de complicate. De aceea, un cunoscător şi consumator fervent al muzicii de jazz sau al diferitelor muzici africane nu trebuie să rateze ciclul Studiilor pentru pian, Concertul pentru pian şi orchestră sau Nosense Madrigals, cu ale lor suprapuneri de pulsaţii diverse. Aceste noi dimensiuni estetice ale muzicii sale îl vor consacra până la sfârşitul vieţii, în iunie 2006.

Concertul pentru pian - UMZE Ensemble, solist Zoltan Fejervari

"Pe Ligeti…îl găsim azi aproape peste tot în viaţa şi urechile noastre, fie că vrem sau nu, fie că ne place sau nu."

Unde îl regăsim în zilele noastre pe Ligeti, creatorul? Aproape peste tot în viaţa şi urechile noastre, fie că vrem sau nu, fie că ne place sau nu. Mişcarea avangardistă a compozitorilor secolului XX l-a "adoptat" fără ca el să fi dorit neapărat; a deschis porţile spre un mod de a scrie muzică complet original, dar nu fiindcă ceea ce compunea venea din altă lume, ci fiindcă resursele sale creative, inteligenţa sclipitoare şi curajul incredibil l-au determinat să combine surse de inspiraţie sonoră ce păreau de neimaginat puse laolaltă. Nu a creat în lumea largă a tonalităţii, un sistem atât de odihnitor pentru urechile noastre, o grădină îngrijită atent, unde tensiunea este întotdeauna rezolvată (oricât de întortocheat ar fi drumul către soluţie) şi este dominată de sentimentul de happy end (sau măcar de finally end, în cazuri tragice sau dramatice). Acest domeniu a fost vizitat, cercetat, descompus şi recompus de Ligeti, împreună cu alte limbaje muzicale paralele şi/sau negaţioniste - de care secolul trecut abundă - şi considerat epuizat din punct de vedere estetic. Practic, el, compozitorul, a imaginat un context care s-a întâmplat în tinereţea sa şi care, într-o formă mai blândă sau puţin diferită, se întâmplă şi acum, la ceva ani după moartea sa.

Marii artişti celebri de la festivalurile la fel de celebre de muzică electronică ar fi fericiţi dacă l-ar studia puţin pe Ligeti, în cazul în care cineva i-ar informa puţin.

În primul rând, la nivel sonor, suntem înconjuraţi de texturi sonore social acceptate şi savurate, din ce în ce mai "artificiale", pe lângă zgomote citadine pe care le numim obosiţi "foarte poluante". În vremea lui Brahms rumoarea oraşului sau chiar a peisajului nu ajungea nici pe departe la stadiul de diversitate şi imprevizibilitate de acum; suntem o rasă zgomotoasă şi populaţia continuă să crească la nivel planetar.

În altă ordine de idei, marii artişti celebri de la festivalurile la fel de celebre de muzică electronică ar fi fericiţi dacă l-ar studia puţin pe Ligeti, în cazul în care cineva i-ar informa puţin, fiindcă ei se chinuie să compună electronic ceea ce Ligeti a reuşit folosind instrumente tradiţionale - iar aceasta este una dintre cele mai grele tehnici de compoziţie. Textura sonoră există peste tot în mod natural sau incidental dar e greu de reprodus sau recreat.

Continuând apoi, de la strâmta lume a sonorităţilor la cea globală în care trăim, termenul de "rutină cotidiană" cu greu se mai poate respecta - şi atunci adaptarea, imponderabilitatea, situaţiile fără rezolvări în care ne aflăm sau pe care le producem şi tensiunea (unii o numesc în mod curajos "frică", altii mai diplomaţi spun "stres") permanentă în desfăşurarea vieţii noastre ne marchează fără precedent, tot aşa cum l-au marcat pe Ligeti. Moştenirea sa nepreţuită este exact tabloul viu, filtrat în mod creativ, al lumii în care trăim, o lume a informaţiei globale, a paradoxului, a suprapunerii permanente de dorinţe, acţiuni, activităţi, emoţii, a mişcării (câteodată browniene), o lume a absurdului dar şi o lume în care umorul, ironia, curajul, toleranţa şi blândeţea au locul lor special şi, sperăm, prevalează.

Ascultându-l pe acest mare compozitor, ne înfricoşăm, ne înnegurăm, ne scandalizăm, ne uimim sau devenim fascinaţi. Fiecare lucrare de-a sa ne poate trimite afară din sala de concert sau ne poate ţintui pe scaun; oricare dintre aceste reacţii îl bucură, de acolo de sus unde este el acum, fiindcă asta înseamnă că muzica sa ne-a atins, ne-a marcat, a schimbat ceva în noi. Şi asta este ceea ce el şi-a dorit.

Studii pentru pian "Toamna la Varsovia" şi "Scara Diavolului", Yuja Wang - pian