Arthur Grumiaux - un nume care nu este poate prea cunoscut unor generații tinere dar care a aparținut unui artist despre care s-a spus că a făcut parte din galeria marilor violoniști ai secolului XX.

Un interpret european apreciat pentru virtuozitatea sa ca și pentru profunzimea expresivității tălmăcirilor lui, un profil muzical a cărui"statură artistică" de mare prestigiu l-a făcut pe regele Baudouin al Belgiei să îi confere un titlu nobiliar: Grumiaux a devenit Baron la 52 de ani și merită să subliniem că - înaintea lui - doar Paganini a mai fost recompensat astfel pentru merite muzicale! Dar cât de departe este imaginea complexă a violonistului născut în 21 martie 1921 de cea a bravurii strălucitoare a romanticului Paganini...

Arthur Grumiaux - distincție și eleganță interpretativă, dublată de o impecabilă ținută tehnică a rostirii violonistice; un continuator al școlii violonistice franco-belgiene deopotrivă pe scene de concert sau recital, ca și în activitatea pedagogică pe care a desfășurat-o din tinerețe... Avea un sunet aparte, despre care vorbește și unul dintre artiștii celebri ai deceniilor actuale: Frank Peter Zimmermann - căruia i-a fost încredințat în 2016 Stradivariusul "General Dupont" pe care a cântat ani de-a rândul Grumiaux - declara că după 3 note, a fost foarte impresionat căci vioara din 1727 a păstrat sunetul lui Grumiaux, acel ton care îi rămăsese în ureche din copilărie, ascultând mereu discurile marelui muzician dispărut în 1986..."Mi-a rămas în ureche acel ton, aș spune că a intrat în ființa mea"!

Belgianul îndemnat de bunicul său spre primele lecții de muzică pe când avea 4 ani a studiat și pianul și vioara la Charleroi, trecând apoi la Conservatorul din Bruxelles, unde a continuat să adune premii înainte de a împlini 20 de ani. Biografiile sale menționează și drumurile făcute la Paris pentru a fi îndrumat de George Enescu și apoi - după debutul mult aplaudat cu Filarmonica din capitala Belgiei - perioada de "tăcere" din ascensiunea carierei sale impusă de cel de-al doilea război mondial.

Invadarea țării sale ca și conjunctura generală a Europei implicate în confruntările cu expansiunea nazistă l-au făcut pe foarte tânărul Arthur Grumiaux să își restrângă la maximum aparțiile publice, activând discret, mai ales alături de ansambluri mici. In majoritatea biografiilor care i-au fost consacrate se amintește despre colaborarea camerală extraordinară cu pianista Clara Haskil, formând un duo cu remarcabile realizări și în plan discografic; am găsit și texte în care se povește că cei doi muzicieni își inversau la un moment dat locurile (instrumentele!!!) amândoi având la început deschidere și către vioară și către pian iar un asemenea "exercițiu" le-ar fi oferit perspective noi asupra dialogului interpretativ. Când Clara Haskil s-a stins (după ce a avut un accident în gara din Bruxelles, venind pentru un recital cu Arthur Grumiaux) s-a frânt o unitate camerală legendară; s-a spus că violonistul belgian ar fi suferit atunci o mare pierdere în plan profesional și personal. Incercând să reliefeze această exemplară colaborare camerală, Calendarul muzical aduce în atenția dumneavoastră și o înregistrare cu una dintre sonatele de Mozart, gravată pe disc înainte de decembrie 1960, când a încetat din viață pianista plecată de pe meleagurile noastre.