Cea mai recentă versiune a Octetului pentru coarde op.7 de George Enescu în versiunea Cvartetelor Ilya Grigolts și Meta4 , CD review 23 mai 2020, ora 13,00
Este o bucurie, apariția în luna martie a unui album ce reunește Octetul de coarde op.7 de George Enescu alături de Octetul op.20 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, două lucrări compuse înainte ca autorii lor să împlinească 20 de ani. Albumul apărut sub sigla BIS este semnat de două valoroase cvartete ale momentului: cel condus de violonistul Ilya Gringolts, (câștigător al Concursului Paganini de la Genova în 1998) aduce și o prezență românească - la violă pe Silvia Simionescu, o artistă formată la Academia de Muzică Menuhin din Elveția, unde a lucrat chiar cu Yehudi Menuhin, cu Alberto Lysy și Johannes Eskaer; la vioara a II-a din Armenia, pe Anahit Kurtikyan, și la violoncel pe Claudius Herrmann din Germania, membru al Cvartetului Ilya Gringolts din 2011. Lor li se alătură Cvartetul Meta4 din Finlanda, prezent pe scenele de concert europene din anul 2001, foarte apreciat de critica de specialitate și cu o activitate care dincolo de repertoriul tradițional al unui cvartet de coarde reține și colaborări cu orchestre de cameră. Cu alte cuvinte două cvartete de coarde se reunesc pentru a interpreta un repertoriu de o faptură mai specială, aceste două Octete foarte diferite ca structură compozițională.
În broșura compact-discului ni se oferă un istoric al apariției și evoluției octetului, de la divertismentul și serenada clasică, la Franz Schubert, Ludwig Spohr și Felix Mendelssohn-Bartholdy, considerat adevăratul inventator al octetului de coarde, până la el fiind vorba despre două cvartete aflate în dialog. Acum apare această unitate, cele opt instrumente cântă împreună "într-un stil orchestral simfonic". Expresia aparține compozitorului. Mendelssohn avea 16 ani când a compus această muzică de o complexitate uluitoare, care alături de Uvertura "Visul unei nopți de vară" îi aducea celebritatea, la o vârstă incredibil de tânără.
Dar revenim în anul 2020. Se respectă în această nouă versiune a Cvartetelor Ilya Gringolts și Meta4 intenția compozitorului de a acorda viorii I, rolul de solist. Sunetul instrumentului lui Ilya Gringolts, un Stradivarius din 1723 predomină pe parcursul întregului opus, restul ansamblului acompaniind cu discreție, lăsându-ne senzația unei partituri quasi-concertistice, care păstrează încă o sonoritate mozartiană, cu transparențe venind dintr-o articulare expresă a fiecărui sunet în parte, spre deosebire de versiunea Cvartetului Emerson a anului 2005, foarte beethoveniană în caracter, cu mult vibrato și patos, sau de cea foarte nuanțată, în culori puternice a violonistei Janine Jansen din Festivalul Internațional de Muzică de Cameră de la Utrecht în 2019.
Descoperim o sensibilitate intrinsecă, subtilități și o ambianță luminoasă, mai ales în cazul Scherzo-ului - partea a III-a, exuberant, într-o nuanță infimă, ușor asemenea zborului unui elf, ca să rămânem în atmosfera "Visului unei nopți de vară".
Contrastant apare în acest context, Octetul pentru coarde op.7 în Do major de George Enescu, atât de diferit și inedit în elaborarea sa contrapunctică, de o modernitate uluitoare pentru anul 1900, și pentru cei 19 ani ai autorului. Cele două ansambluri - Ilya Gringolts și Meta4 îi oferă o calitate expresivă cu totul remarcabilă, păstrând luminozitatea, caracterul eteric, pulsația vibrantă. Sonoritatea pare mai omogenă de această dată, toți cei opt muzicieni respiră la unison, fluxul melodic se înfiripă într-un perpetuum irizant în partea I, abrupt, intens și cerebral în partea a II-a, ca o meditație halucinantă și obsesivă în partea a III-a, Lentement ce readuce motive din prima parte, în timp ce Finalul revine într-un ritm valsant, tumultuos, dar la fel de expresiv interpretat ca și părțile anterioare. Se simte sufletul, intensitatea, energia uriașă și o frumoasă implicare din partea membrilor celor două cvartete, o colaborare remarcabilă, poate cel mai bine sudată în partitura enesciană, astfel încât salutăm și ne bucură această nouă versiune care se alătură precedentelor - și amintesc dincolo de intepretările românești, pe cele semnate Gidon Kremer și Kremerata Baltica, Christian Tetzlaff, avându-i alături printre alții pe Isabelle Faust, Lisa Batiashvili și Antoine Tamestit, Janine Jansen and Friends în concert, Lawrence Foster la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo, sau Vilde Frang, ceea ce înseamnă că asistăm la o recunoaștere binemeritată a valorii acestui opus, unic în literatura de gen.