Ediția din 29 mai 2018 a emisiunii "Muzici tradiționale", într-un proiect consacrat sărbătoririi Anului Centenar al Marii Uniri, are în centru muzica, dansul şi magia din Ritualul Căluşului, care se mai practică, încă, în strânsă legătură cu Rusaliile, în multe sate din Câmpia Dunării, prin ținuturile Munteniei și Olteniei: Argeș, Vlașca, Teleorman, Romanați, Olt, Dolj, Gorj și Mehedinţi.

Vom urmări cele mai importante secvențe care compun muzica și dansurile practicate în Ritualul Călușului. Acesta îndeplineşte, prin satele din sudul României, o întreită menire: să-i protejeze pe oameni de spiritele malefice considerate periculoase în perioada Rusaliilor, să asigure fertilitatea şi fecunditatea culturilor agricole pentru anul în curs şi, nu în ultimul rând, să atribuie grupului de căluşari acea putere tămăduitoare pentru vindecarea celor care au fost "luaţi din Căluş" (s-au îmbolnăvit subit deoarece au încălcat anumite interdicţii de a nu lucra în perioada Rusaliilor, în gospodărie sau la muncile câmpului). Unul dintre momentele importante, anterioare Căluşului, se petrece în sâmbăta dinaintea Rusaliilor, atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sâmbăta morţilor sau Moşii de vară. Cu acest prilej sunt pomeniţi şi cinstiţi toţi cei trecuţi la cele veşnice: moşi şi strămoşi, părinţi, soţi, fraţi, fii sau fiice, rude mai apropiate sau mai îndepărtate. În această zi bisericile se umplu cu prinoase aduse spre pomenirea celor adormiţi întru dreapta credinţă, mormintele din cimitire sunt curăţate şi împodobite din ajun iar lumânările ard în toată perioada în care se desfăşoară ceremonialul de pomenire. Deseori, la morminte, femeile îşi aduc aminte de cei duşi în "lumea cea fără de dor" şi bocesc. Este bocetul de pomenire, care "îmbracă forma unui dialog purtat în cimitir, lângă cruce, cu sufletele morților, dialog care se desfășoară într-un timp și un spațiu ritual, având și un rol catartic, de liniștire" (Ion Ghinoiu, Dicționar de mitologie română, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2013, p. 40).

Ritualul Căluşului a fost consemnat prima dată în secolul al XVI-lea, într-o cronică ungară privind Transilvania, și a fost prezentat în detaliu de Dimitrie Cantemir, la începutul veacului al XVIII-lea, în Descriptio Moldaviae. Începând cu perioada interbelică, apoi de la jumătatea secolului trecut, jocul călușarilor a suscitat un interes crescut al cercetătorilor, până în contemporaneitate, mai întâi strict din punctul de vedere muzical sau coregrafic, ulterior într-o viziune globală, de ansamblu, prin care se iau în considerație toate aspectele, inclusiv cele sociale, antropologice și, nu în cele din urmă, magice. Fiind conceput şi ca o formă de comunicare între lumea terestră, reprezentată de comunităţile sociale, şi cea "de dincolo", întruchipată de fiinţe feminine denumite "iele", Căluşul este mediat de o ceată bărbătească structurată în număr impar, după principii stricte de organizare. Conducătorul grupului este numit "vătaf"; el îi învaţă pe căluşari dansul ritual, exercitând asupra lor o autoritate supremă. Celălalt personaj de primă importanţă în organizarea cetei de căluşari îl reprezintă "mutul", învestit cu puteri sporite, dar binecunoscut mai ales pentru interdicţia de a vorbi în timpul ritualului. Stegarul, ajutorul de vătaf, ceilalţi căluşari şi nelipsiţii muzicanţi completează ceata. Melodiile de joc din Căluş se bazează pe formule melodico-ritmice repetitive, care au capacitatea să inducă transa şi să faciliteze transferul energetic de la căluşari la persoanele bolnave. Sub aspect strict muzical, jocurile din Căluș se încadrează în repertoriul comun: brâuri, hore şi sârbe. Ele sunt întregite întotdeauna cu strigături care au rolul de comenzi ale mișcărilor. Numele date dansurilor din Căluş diferă de la o comunitate la alta şi de la o zonă la alta, însă ele exprimă relaţionarea strictă dintre figurile coregrafice şi "bolile" pe care ceata călușarilor le vindecă. De aceea, se consideră că, mai presus de aspectele hipnotice ale formulelor melodico-ritmice repetitive, vindecările miraculoase, determinate prin dans şi muzică, sunt menite să restabilească ordinea din planul mitic dar şi să confere coerenţă şi eficienţă simbolică în cadrul sistemului complex de cutume şi semnificaţii care structurează viaţa socială tradiţională a satului românesc.

Ritualul Căluşului a fost proclamat de UNESCO, în anul 2005, drept "Capodoperă a patrimoniului cultural al umanităţii" şi a fost înscris în 2008 pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Intangibil, ca un semn de recunoaștere a vechimi, unicității, originalității şi vivacității lui. De la Ritualul Căluşului, practicat prin satele munteneşti şi olteneşti Căluşul a devenit, în a doua jumătatea a secolului al XX-lea, un spectacol coregrafic, montat pe scenă, nu întotdeauna în acord cu realităţile tradiţiei folclorice. "Povestea" a început în 1934, atunci când ceata călușarilor din Pădureți, Argeș, a fost invitată să joace Călușul pe scena unei expoziții din București, având un mare succes de public. A urmat, un an mai târziu, deplasarea călușarilor argeșeni (însoțiți de Constantin Brăiloiu și Harry Brauner) la un concurs internațional de dansuri populare, competiție care s-a desfășurat la Londra, în care dansatorii români au obținut, de asemenea, un succes memorabil. În perioada comunistă, punerea Călușului pe scenă a continuat în forme coregrafice complexe și artificiale, cu intenția de suprimare a elementelor magico-rituale din Căluș și de mutare a accentului exclusiv pe latura spectaculară, scenică și coregrafică.

Vă invit, marţi 29 mai 2018, de la ora 19.00, în cadrul emisiunii "Muzici tradiţionale" să urmărim cele mai importante secvențe care compun muzica și dansurile practicate în Ritualul Călușului.